Noua Europa si vocea care lipseste: crestinismul
01 Ianuarie 2009 – H.-R. Patapievici
Sunt doua tipuri de stiri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: stirile care pun crestinismul intr-o lumina favorabila si stirile care arata persecutiile la care e supus. Dimpotriva, tot ce pune crestinismul intr-o lumina proasta e imediat promovat ca stire semnificativa. Orice scandal sexual care implica ierarhia catolica are instantaneu asigurata o publicitate mondiala, in schimb omorarea a sute de crestini in Asia abia daca e mentionata, iar persecutarea sistematica a altor zeci de mii de crestini in toata lumea nu gaseste nici un spatiu de audienta.
Presa occidentala, care reactioneaza imediat la orice persecutie, e indiferenta la persecutiile impotriva crestinilor[1]. E ca si cum, desi persecutia e in general dezaprobata, persecutia impotriva crestinilor ar fi cumva inteleasa. De parca crestinii ar merita sa fie persecutati, iar crestinismului e normal sa i se aplice un dublu standard. Pentru protejarea susceptibilitatilor islamice, de pilda, exista coduri speciale de conduita. Dragos Paul Aligica, care ne-a atras atentia asupra acestui fenomen, constata ca traim intr-o „lume in care BBC, organizatie creata si finantata de o tara crestina, cultiva ridiculizarea Bibliei si interzice orice referire ireverentioasa la Coran“[2]. Paradoxul este acesta: pentru mediile occidentale de informare, Islamul este acceptabil chiar si cand respinge in mod violent lumea occidentala, in schimb crestinismul provoaca respingere chiar si cand o apara. Imi vine sa spun: mai ales cand o apara, pentru ca o face identificandu-se cu ea, ceea ce pare de neiertat.
De ce? Am putea spune, impreuna cu Pierre Manent, ca, din ratiuni de corectitudine politica, Europa refuza sa-si recunoasca radacinile crestine si, in acelasi timp, refuza sa puna Islamului problema libertatii, in ciuda faptului ca Europa moderna este consecinta discutiilor legate de raportul dintre religie publica si libertate politica[3].
Click here…
In aceeasi sectiune
Ce este Europa? (II) – de H.-R. Patapievici
Valorile Europei (I) – de H.-R. Patapievici
Pledoarie pentru dreptul de a ofensa – de H.-R. Patapievici
Vocea care lipseste – de H.-R. Patapievici
Dar intrebarea ramane: de ce presa occidentala nu ridica niciodata vocea pentru a-i proteja ori apara pe crestini? Oare acesti oameni, care sunt ucisi pentru ca sunt crestini, nu au si ei dreptul de a fi protejati, in compasiunea noastra, de ideea universala de drepturile omului? De ce ar fi protejati intemnitatii suspectati de terorism, dar nu crestinii? Este ca si cum, in ochii sensibilitatii morale ai presei care refuza sa faca o stire din uciderea crestinilor, dar e obsedata de conditiile improprii de detentie ale celor suspectati de terorism, a fi crestin inseamna a fi mai putin om. In ochii lor, crestinismul este un defect, o forma de descalificare umana. E ca si cum aceasta presa ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar anticrestin. Nefiind insa vorba de puterea de coercitie a unui stat autoritar, trebuie sa fie forta de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu tine de organizarea prin ordin, ci de ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini sta fobia fata de crestinism, o fobie atat de intensa, incat poate calca in picioare chiar si cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civila a zilelor noastre). Cuvantul de ordine al acestei atitudini este – cristofobia.
Am pomenit mai sus, evocandu-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de azi de a-si recunoaste originile crestine. Este, alaturi de insensibilitatea presei occidentale fata de persecutiile la care sunt supusi crestinii, aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al carei paradox este ca e cu atat mai prezenta cu cat ne apropiem mai mult de zona elitelor europene, si cu atat mai slaba, daca nu inexistenta, cu cat iesim din zona lor, si ne indreptam spre zona majoritatilor tacute.
Asupra acestui paradox, pornind de la un fapt juridic precis (refuzul oficialilor europeni de a introduce o referinta explicita la crestinism in Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si in proiectul Tratatului instituind o Constitutie europeana), s-a aplecat un eminent specialist in drept constitutional, Joseph H.H. Weiler, autorul unui monumental tratat privind Constitutia europeana (La Costituzione dell’Europa, Il Mulino, Bologna, 2003). Nascut in 1951 in Africa Sud, educat in Israel, Olanda si Marea Britanie, Weiler a fost profesor la Florenta, Michigan si Harvard, este in prezent titularul catedrei „Jean Monnet“ de drept european de la New York University si tine cursuri la Bruges (Collège d’Europe), Londra (University College London) si Copenhaga. O stralucita cariera universitara internationala – de „evreu ratacitor“, cum singur isi caracterizeaza, cu un suras, viata publica.
Cartea in care Joseph Weiler si-a adunat reflectiile prilejuite de paradoxul cristofobiei tarilor de traditie crestina a fost scrisa in italiana si a aparut in 2003 sub titlul Un’Europa cristiana – „O Europa crestina“[4]. Autorul ne avertizeaza ca teza pe care o sustine, aceea ca, „in contextul constitutional european, referinta la Dumnezeu si la crestinism nu doar ca nu trebuie exclusa, dar ea este chiar indispensabila“, nu e nici urmarea unei preferinte religioase personale[5], nici o opinie subiectiva privind ce anume ar fi mai bine pentru Europa: este, sustine el, concluzia unei analize constitutionale si consecinta inevitabila a ceea ce impune constitutionalismul european[6].
Faptele care au suscitat aceasta reflectie sunt urmatoarele. In 1999 a fost incheiata redactarea unei Carte a drepturilor fundamentale ale Europei, un proiect care implinea, atunci, o nazuinta veche de cel putin douazeci si cinci de ani, aceea de a conferi constructiei europene o legitimitate politica, care, dincolo de functionarea economiei europene si unificarea juridica a institutiilor, sa poata oferi europenilor un reper de identitate proprie. Intentia era de a contrapune comunitatii bunurilor de consum europene o comunitate a valorilor europene, raspunzand reprosului ca unificarea Europei are in vedere numai pietele, convoaca rar cetatenii si nu invoca niciodata oamenii. Carta ar fi trebuit sa adauge dimensiunii economice a integrarii o dimensiune identitara a discursului constitutional. Cei care au negociat si redactat Carta nu erau diplomati, ci reprezentanti ai guvernelor si parlamentelor nationale, ai parlamentului european si ai altor institutii europene, care au format un nou tip de organ juridic, o Conventie menita sa reprezinte popoarele europene.
Punctul litigios a fost acesta: unii membri ai Conventiei au cerut sa se introduca in preambulul Cartei o referinta fie la crestinism, fie la iudeocres tinism, fie la patrimoniul religios al Europei; toate trei cererile au fost respinse[7]. Nici macar mentiunea adjectivului „religios“ nu a fost admisa. Compromisul acceptat de oficialii care conteaza a fost o aluzie la „patrimoniul spiritual si moral al Europei“. Atat – „patrimoniul spiritual si moral al Europei“. De parca bogatia mostenirii europene ar putea fi redusa la atat, de parca traditiile Europei ar fi fost inventate ieri, iar patrimoniul nostru cultural, in cladiri, muzee, biblioteci si suflete, ar putea fi inteles in termeni atat de seci, formali si inexacti.
Daca admitem ca sensul acestui preambul este acela de a oferi cetatenilor europeni o imagine a propriei lor identitati europene; si daca tinem seama de faptul ca partea cea mai importanta a unui text juridic este motivatia lui filozofica, atunci semnificatia acestui refuz e limpede: (i) cetatenilor europeni nu li se recomanda sa se identifice public ca crestini; (ii) nu este incurajata ideea de a defini oficial traditia culturala a Europei in termeni de crestinism; (iii) in viziunea oficialilor europeni, nu este indicat ca patrimoniul spiritual al cetatenilor europeni sa fie definit in termeni religiosi.
Comentariu personal. Avem aici trei „caveat“-uri, toate detestabile si toate trei false. Sunt detestabile, pentru ca refuza cetatenilor europeni o perceptie de sine oficiala si constitutionala in acord cu adevarul credintei lor religioase traditionale; sunt false, deoarece confunda culturalul cu spiritualul, mascheaza religiosul prin cultural si ne induc ideea ca trecutul arata altfel decat de fapt a fost.
Problema pusa de refuzul membrilor Conventiei de a mentiona cuvantul „crestin“ in Preambulul Cartei, precum si confirmarea excluderii oricarei mentionari a crestinismului in Preambulul la Proiectul de Tratat pentru instituirea unei Constitutii Europene este tripla: (1) juridica si procedurala (testul onus probandi); (2) constitutionala (argumentul constitutional); (3) istorica si identitara (problema cristofobiei). Voi urmari in continuare argumentul lui Weiler.
1. Testul onus probandi. Prima lui observatie priveste modul in care a fost orientata dezbaterea starnita de excluderea crestinismului din referintele fundamentale legitime ale identitatii constitutionale europene. Aceia dintre membrii Conventiei care au obiectat la includerea vreunei referinte la crestinism au afirmat ca insasi ideea introducerii referintei e gresit plasata, deoarece Carta garanteaza libertatea religioasa. Oare de ce ar trebui sa mentionam intr-un text constitutional crestinismul sau religia?, au intrebat ei. In acest fel, remarca Weiler, cadrul discutiei a fost cu abilitate rasturnat. Caci, sustine el, nu adeptii mentionarii crestinismului trebuie sa demonstreze ca au dreptate, ci povara demonstratiei trebuie sa cada asupra acelora care se opun mentionarii lui. In drept, exista o intrebare clasica: cui anume trebuie sa ii revina sarcina de a face dovada (onus probandi)? De pilda, daca autoritatile pun pe seama acuzatului sarcina de a-si demonstra nevinovatia, atunci suntem intr-un sistem in care toti oamenii, pana la proba contrara, sunt vinovati. Daca regula este vinovatia, atunci numai exceptia trebuie dovedita. Dimpotriva, daca regula este nevinovatia, atunci acuzatorul trebuie sa faca dovada vinovatiei celui acuzat. In societatile normale, oamenii sunt considerati nevinovati pana la proba contrarie. Functioneaza, adica, prezumtia de nevinovatie. In societatile anormale, e invers: starea de vinovatie este norma. Functioneaza, adica, prezumtia de vinovatie.
La fel si in aceasta dezbatere. Europa este naturaliter crestina. Aceasta este regula. Numai cine se abate de la aceasta regula trebuie sa faca dovada, nu invers. „Necesitatea de a justifica includerea unei referinte la Dumnezeu ar lasa sa se creada ca spatiul public european ar fi laic“[8]. Or, premisa unui spatiu totalmente laic in Europa este falsa. Daca acceptam prezumtia de nevinovatie a acuzatului, de ce sa nu acceptam prezumtia de amestec laic-religios a spatiului public? Sunt oare cetatenii tarilor Europei in mod unanim de acord sa elimine orice atitudine religioasa din spatiul public? Daca da, inca ar trebui facuta dovada puritatii laice; daca nu, moderatia pretinde acceptarea religiosului. Prin urmare, cei care vor ca referinta la Dumnezeu sa nu figureze in Carta si in Constitutie trebuie sa demonstreze ca au motive intemeiate sa o ceara. Iar singura lor justificare constrangatoare ar fi aceea ca spatiul public european este integral laic. Este acum? In mod sigur, nu. Trebuie sa devina? Nu e deloc sigur.
Testul onus probandi a aratat ca naturala este mentionarea crestinismului, nu excluderea lui – cum, in mod distorsionat si eronat, au prezentat chestiunea adversarii mentionarii. Dezbaterea daca trebuie facuta o referinta la crestinism in Constitutia europeana este legitima, e de parere Weiler[9], dar nu se poate deloc admite ideea ca excluderea crestinismului ar fi de la sine inteleasa, ca ar fi normala ori ca ar fi obligatorie. Ca nu este obligatorie e dovedit de Weiler cu ajutorul argumentului constitutional. Ca nu e normala e dovedit cu ajutorul unui argument cultural si al unei constatari psihologice (prin excluderea crestinismului din identitatea ei, Europa se afla in „stare de denegare“)[10].
2. Argumentul constitutional. Orice constitutie indeplineste trei functii: organizeaza puterile statului si imparte competentele institutionale (in constitutiile liberale, e precizata distinctia intre legislativ, executiv si judecatoresc); precizeaza raporturile intre cetateni si autoritatile publice (aceasta functie e cel mai bine exprimata de catalogul drepturilor si libertatilor fundamentale, pe care statul le garanteaza cetatenilor); reprezinta un condensat al simbolurilor si valorilor in care o societate se regaseste si cu ajutorul carora se poate identifica si reproduce. Weiler il citeaza pe filozoful Gianluigi Palombella (L’autorità dei diritti, Laterza, 2002) cu afirmatia ca drepturile fundamentale constituie un soi de premise institutionale ale valorilor unei societati, exprima implicit anumite optiuni etice si fixeaza criteriile dupa care pot fi judecate comportamentele publice: „Drepturile fundamentale explica pe ce anume se fundeaza o societate“ (Palombella)[11].
Primele doua functii sunt explicit prezente in toate constitutiile moderne. A treia functie apare uneori explicit (sub forma unui Preambul, mai mult sau mai putin amplu), cel mai adesea, insa, e reflectat implicit prin constructia institutionala si optiunile ei. Cum spune Weiler, „Fiecare constitutie, chiar si prin partile ei cele mai tehnice, arunca o lumina foarte lamuritoare asupra poporului care a adoptat-o“[12]. In cazul nostru, cei care au gandit Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si proiectul unei Constitutii Europene NU au optat pentru o formula pur tehnica de constitutie, in care numai primele doua functii sa fie ilustrate. Ambele texte sunt precedate de cate un amplu preambul, in care sunt propuse Uniunii Europene (si cetatenilor ei) un telos si un ethos: ce vrea sa fie si cum este UE. Or, din acest motiv, problema excluderii crestinismului din aceste preambuluri nu mai este nici intamplatoare, nici pasabila, nici scuzabila: ea implica o optiune atat impotriva crestinismului european, care inca mai este realitatea de facto a majoritatii societatilor europene, cat si impotriva optiunii constitutionale a multor popoare europene, care specifica in constitutiile lor atasamentul lor la o lume a lui Dumnezeu si la crestinism. Daca aceste texte cu vocatie constitutionala (Carta drepturilor fundamentale si proiectul de Constitutie) vor sa fie europene, ele trebuie sa tina seama de realitatile europene si de diversitatea constitutionala europeana. Ele trebuie sa reflecte optiunile statelor membre si sa respecte felul in care popoarele membre isi concep identitatea[13]. Excluderea incapatanata a crestinismului dintre referintele identitare ale Europei Unite are o valoare normativa, iar libertatea pe care si-au luat-o autorii acestei excluderi de a legifera impotriva traditiilor nationale ale unora din statele membre reflecta un atribut de suveranitate absoluta, pe care si l-au arogat prin abuz. Nici parlamentele nationale nu au acest atribut, remarca pe buna dreptate Weiler, si ele trebuie sa tina seama de realitatile popoarelor in numele carora legifereaza.
Tendinta de a legifera impotriva traditiilor, a spiritului si a realitatilor este tipic iacobina si ea confunda deliberat premisa agnostica, care afirma ca statul e dator sa protejeze atat libertatea religioasa, cat si dreptul de a nu profesa vreo religie, premisa pe care sunt edificate toate constitutiile europene moderne, cu principiul laicitatii, care exclude orice referire la Dumnezeu sau religie, si care sta la originea catorva constitutii europene (cea franceza si cea italiana, de pilda). Faptul esential este ca statul neutru se bazeaza pe premisa agnostica, nu pe principiul laicitatii. Statul care le refuza cetatenilor sai orice simbolistica religioasa publica nu este mai neutru decat statul care le impune cetatenilor sai o religie oficiala. A exclude din Preambulul Constitutiei europene orice referire la crestinism nu inseamna a fi neutru, ci inseamna a privilegia o viziune asupra lumii in detrimentul alteia, pretinzand ca o face in numele neutralitatii[14]. Este, in fond, a substitui ilicit premisei agnostice principiul militant al laicitatii.
Cum s-a ajuns pe nesimtite la aceasta substitutie, cata vreme principiul unificarii europene consta in afirmatia ca toate constitutiile tarilor membre sunt la fel de valabile si merita la fel de mult respect, ca expresie libera de afirmare a popoarelor care le-au adoptat? Intr-un singur fel, afirma Weiler: nesocotind principiul egalitatii tuturor constitutiilor si adoptand cu aroganta principiul orwellian al „preferintei democratice“, in care unii sunt mai egali decat altii. In cazul textelor noastre, autorii preambulurilor au acordat preferinta democratica orwelliana constitutiilor franceza si italiana, lasand in umbra alte traditii constitutionale, la fel de respectabile, precum cele britanica (formal, nescrisa), germana, greaca, daneza, malteza ori poloneza.
Dar Europa nu consta in practicarea sfidatoare a dublului standard, sustine Weiler, pentru ca „nu este posibil, din punct de vedere politic, si nici acceptabil, pe plan constitutional, sa adopti o retorica a pluralismului si sa practici in acelasi timp o politica imperialista din punct de vedere constitutional“[15]. Solutia constitutionala pe care o propune Weiler este cea adoptata de Preambulul noii Constitutii poloneze, care recunoaste pe picior de egalitate si sensibilitatea religioasa, si cea laica. S-ar putea ca „solutia poloneza“ sa nu convina Frantei sau Italiei, ceea ce poate fi acceptat (si trebuie respectat), pentru aceste tari. Dar cand e vorba de Europa, in ansamblul ei, preferinta constitutionala pentru „solutia franceza“ nu este o solutie echitabila. Nu pentru ca este un afront adus sentimentelor, ci pentru ca este o nesocotire a principiilor constitutionale. Acesta este miezul argumentului constitutional[16], formulat de Weiler impotriva a ceea ce, cu o expresie frapanta, el insusi a denumit „un odios conflict de politica identitara“[17] – excluderea crestinismului dintre referintele licite ale Constitutiei europene.
3. Problema cristofobiei. Care este, potrivit lui Weiler, sursa acestui „conflict odios“? Fireste, doar argumentele impotriva mentionarii crestinismului au fost constitutionale (e.g., preferinta democratica orwelliana), fondul, masurat si prin amploarea reactiei, trebuie cautat in alta parte. Scrie Weiler: „Voi numi fenomenul inlaturarii lui Dumnezeu si a crestinismului din textele constitutionale ale Uniunii Europene ‘cristofobie’, un termen generic prin care incerc sa exprim o rezistenta care nu deriva din argumente de principiu, ci din motive de ordin sociologic, psihologic si emotional“[18].
In acest „manunchi de motivatii care actioneaza cu intensitati si ponderi diferite“, Weiler enumara sentimentul de culpabilitate al crestinilor fata de Holocaust, lipsa generala de cultura ecleziastica (si refuzul arogant de a se informa), identificarea crestinismului cu dusmanul ideologic (cu capitalismul, cu imperialismul, cu opresiunea, cu discriminarea etc.), resentimentul unei anumite stangi fata de rolul jucat de catolicism in prabusirea comunismului, confuzia dintre crestinism si partidele politice care se revendica de la el, adoptarea oarba a ideii ca religia e depasita, iar progresul inseamna eliminarea ei sistematica din societate, impregnarea (prin educatia exclusiv seculara)[19] cu o viziune militant iluminista asupra istoriei europene (de pilda, dispretul fata de Evul Mediu, identificarea a ce e mai bun in Europa cu Iluminismul si prejudecata ca progresul s-a facut in ciuda si impotriva Bisericii). La toate acestea trebuie adaugat faptul generational ca puterea este detinuta azi de tinerii lui ’68, care s-au transformat din baby-boomers in patroni de media si actionari de multinationale si care s-au format impotriva „Occidentului clasic“ (crestin, liberal, capitalist, imperialist etc.). Contracultura anilor ’60 a ajuns azi la putere, sub forma postmodernismului si diverselor formule ideologice de sprijin, iar aceasta contracultura este radical anticrestina. Insumand, cristofobia de azi este rezultanta actiunii sociale a unui manunchi de pozitii ideologice care, sub diverse forme, indiferent de ingredientele filozofice specifice, au identificat toate in crestinism „dusmanul“ si care constituie marca identitara si generationala a elitelor care domina azi opinia publica[20]. Fireste, nimic nu garanteaza ca produsul de elita numit „cristofobie“ nu se va reproduce si in generatiile care sunt azi formate in spiritul generatiei ’68 ajunse la putere. In sferele superioare ale puterii europene, afirmarea deschisa a crestinismului ruineaza cariere si rupe solidaritati: cazul Rocco Buttiglione este cel mai proeminent, dar e departe de a fi singurul. Cazul Buttiglione, ne spune Rémi Brague, „arata cu putere un fapt capital: crestinii nu mai pot pretinde sa fie cetateni ai Uniunii Europene, adica apti de a fi alesi pentru posturi de conducere. Ei pot fi subiecti loiali, potrivit datoriei de a se supune regimului legitim sub care traiesc, dar cetateni nu mai pot fi, cat timp raman crestini“[21]. A fi crestin practicant, azi, nu te califica pentru cele mai inalte pozitii, te descalifica ca un handicap. Dupa acest criteriu, parintii fondatori ai Uniunii Europene ar fi fost toti exclusi (Brague).
Dar elementul cel mai frapant al tabloului schitat de Weiler nu este anticrestinismul cristofobilor, este lipsa de reactie a crestinilor. Primii au ridicat un zid intre constiinta de sine acceptabila a societatii si crestinismul viu al societatii, caruia i s-a permis numai spatiul privat. Dar crestinii insisi s-au izolat de societate cu un zid inca mai redutabil, un zid intern, pe care singuri si l-au ridicat si pe care l-au impus tuturor crestinilor ca singur acceptabil pentru un comportament social decent. Crestinismul (occidental) european s-a auto-ghetoizat – acesta este verdictul lui Weiler[22]. Ca sa intelegem profunzimea si amploarea problemei ilustrate de refuzul mentionarii (si de acceptarea excluderii) crestinismului ori a lui Dumnezeu in (din) Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si a proiectului de Constitutie europeana trebuie sa avem in vedere nu numai cristofobia unora, ci si auto-ghetoizarea celorlalti.
Voi incheia acest articol cu trei citate. Primul este din Joseph Weiler, constitutionalistul: „Ghetoul crestin? Gandirea crestina si integrarea europeana par sa locuiasca ´azi¨ in lumi diferite, care se exclud una pe alta. Crestinismul nu intra in campul vizual al integrarii europene, iar Europa, se pare, nu mai face parte, intr-o maniera semnificativa, din preocuparile crestine“[23]. Al doilea este din George Weigel, biograful papei Ioan Paul al II-lea: „Europenii s-au auto-convins ca pentru a fi modern si liber trebuie sa fii neaparat secular, si anume pana la capat. Aceasta convingere are urmari cruciale, chiar letale, asupra vietii publice si culturii europene; intr-adevar, aceasta convingere si consecintele ei publice se afla la originea crizei morale a civilizatiei europene. Aceasta criza morala, la randul ei, explica de ce europenii sunt hotarati sa isi uite istoria. (…) Afirmatia ca societatile libere, prospere si guvernate potrivit legii ale Europei de azi nu au nici o legatura cu crestinismul este mult mai mult decat o falsificare a trecutului, inseamna angajarea Europei pe o cale in care adevarul moral nu joaca nici un rol in guvernare, in elaborarea politicilor publice, in realizarea dreptatii si in definirea acelei libertati careia democratia este chemata sa ii ofere un corp“[24]. Al treilea este din Georges Bernanos, scriitorul profetic: „Crestinismul a facut Europa. Crestinismul a murit. Europa va crapa, ce poate fi mai simplu?“
[1] Pentru o indicatie a amplorii problemei, vezi site-ul ” Persecution.org” (http://www.persecution.org/suffering/index. php).
[2] Dragos Paul Aligica, „Crestinism si persecutie: realitati, taceri, complicitati“, 22, nr. 31, 31 iulie – 6 august 2007.
[3] Pierre Manent, „Frontières culturelles, frontières politiques“, Commentaire, Numéro 112 / Hiver 2005–2006.
[4] J.H.H. Weiler, Un’Europa cristiana. Un saggio esplorativo, prefazione di Augusto Barbera, Biblioteca Universale Rizzoli, 2003. Traducerea in limba franceza contine o exceptionala prefata, datorata lui Rémi Brague: Joseph H.H. Weiler, L’Europe chrétienne? Une excursion, préface de Rémi Brague, traduit par Tobias Teuscher, Catherine Vierling et Ana Peyro, Cerf, Paris, collection Humanités, 2007. Traducerea germana benefi ciaza de prefata lui Ernst-Wolfgang Böckenförde (J.H.H. Weiler, Ein christliches Europa. Erkundungsgänge, übersetzt von Franz Reimer, Verlag Anton Pustet, Salzburg, München, 2004). Sa remarcam ca titlul este alterat, sub forma unei puneri la indoiala, „O Europa crestina?“, numai in Franta, unde laicitatea a impus confuzia intre laic si neutru ca pe o axioma de drepturile omului si unde o afi rmatie precum „Europa este crestina“ e resimtita, pesemne, ca fi ind nedigerabila. In ciuda indicatiei ca respecta „in mod scrupulos editia originala“, din editia franceza lipseste foarte pretiosul „Apendice“, prezent in editia germana, care contine preambulurile constitutiilor Frantei, Germaniei, Irlandei, Danemarcei, Greciei, Maltei, Spaniei, Poloniei, precum si Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si Preambulul Proiectului de Tratat pentru instituirea unei Constitutii Europene. Constitutia Romaniei, dupa cum vedem, nu a starnit interesul constitutional al lui Joseph Weiler.
[5] Weiler este evreu practicant si, cum ne informeaza Rémi Brague, „oriunde s-ar afl a pe glob, are grija sa ia avionul pentru ca de sabat sa fi e intotdeauna cu sotia si cei cinci copii ai sai“ (Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. I).
[6] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 53–4.
[7] In cazul proiectului de Constitutie Europeana, ne spune Rémi Brague, la respingere a contribuit semnifi cativ „un lobby laïcard franco-belge“ (Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. III).
[8] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 52.
[9] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 53.
[10] Psihologii considera ca persoanele care neaga elemente constitutive ale realitatii se afl a „in a state of denial“. Europa, dupa parerea lui Weiler, se afl a in stare de denegare: „in masura in care pentru ea termenii „crestin“ si „crestinism“ au devenit adevarate tabuuri, ea refuza sa-si recunoasca o parte din propria ei identitate“ (Un’Europa cristiana, p. 32).
[11] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 55–6.
[12] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 56.
[13] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 57–8.
[14] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 69.
[15] Ibidem.
[16] Argumentul este mai vast decat am avut spatiu sa il prezint aici: el include, pe langa partea care priveste relatia Biserica-Stat, pe care am evocat-o, si o parte privind evaluarea reactiilor non-crestinilor (evrei, musulmani). Weiler distinge net intre tentativa de a face din crestinism o religie ofi ciala (fapt inacceptabil) si recunoasterea rolului jucat de crestinism (eventual doar in trecut) in producerea si reproducerea realitatilor europene de azi (fapt recomandabil) (vezi Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 85–95).
[17] Ibidem, p. 34.
[18] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 97.
[19] Charles Taylor numeste exclusive secularism identificarea societatii libere cu laicismul (din punctul de vedere al principiilor, o frauda; din punct de vedere sociologic, o credinta foarte raspandita azi).
[20] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 96–104.
[21] Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. IX.
[22] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 104–12.
[23] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 112.
[24] George Weigel, „Europe’s Problem – and Ours“, First Things 140 (February 2004), pp. 18–25 (http://ics.leeds.ac.uk/ papers/vp01.cfm?outfi tapmt&foldera339&papera1345
sursa http://www.ideiindialog.ro/articol_794/noua_europa_si_vocea_care_lipseste__crestinismul.html
