- articol de Cornel Filip

În Romania anilor 2010 totul se rezuma la teorie… Societatea romaneasca este una a valorilor teoretice. Oamenii nu mai stiu ce si in cine sa mai creada pentru ca totul devine, mai devreme sau mai tarziu, minciuna, falsitate, înselaciune sau manipulare. Societatea este structurata în mod anacronic, cultura noastra este una a falsului, a imaginii de faţada si nu în ultimul rand a plagiatului, iar din pacate, cultele religioase nu fac excepţie.

În Romania postdecembrista totul se mimeaza: cultura, cinstea, caracterul, demnitatea umana, evlavia, credinciosia. Totul se fura, totul se vinde, totul se cumpara: imagine, notorietate, titluri, poziţii, demnitaţi, diplome… Discrepanţa dintre teorie si practica este vizibila în toate sferele de activitate si face ca una sa fie înfaţisarea lucrurilor si cu totul alta sa fie semnificaţia lor, menţinand o permanenta confuzie. Din păcate bisericile evanghelice s-au complăcut în această situaţie în care se află societatea românească de după 1989.

La 20 de ani de la proclamarea libertatii in Romania putem vorbi despre apatia bisericilor evanghelice ca despre o realitate evidenta. Aceasta realitate evidenta nu este vizibila la conferinte sau intalniri jubiliare dar te izbeste atunci cand esti prezent in adunari. Bisericile evanghelice platesc tribut multor lucruri peste care liderii nationali sau zonali si pastorii marcanti au trecut si trec fara a mai analiza lucrurile din perspectiva „secerisului” caci Biblia spune: Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce samănă omul, aceea va şi secera. (Gal. 6:7). Bisericile evanghelice sunt apatice si lancezesc „in har” pentru ca aceasta s-a semanat din 1989 incoace. Bisericile evanghelice platesc tribut.

Bisericile evanghelice platesc tribut lipsei de restaurare dupa caderea comunismului. Nu spun reforma pentru ca nu era nimic de reformat ci doar trebuia sa se revina la ceea ce era inainte de comunism adica un crestinism mult mai apropiat de cel primar. La 20 de ani dupa revoluţie nu s-a schimbat mai nimic din organizarea comunista a cultelor evanghelice. S-au conservat randuielile asezate în timpul comunismului si nu s-a revenit la „normalul” biblic. Aceasta stare de lucruri a determinat pastrarea si conservarea controlului asupra multor biserici de catre cateva familii „vechi”. Pe acelasi fond se poate vedea limpede nepromovarea in lucrare a celor chemaţi de Dumnezeu la slujire în detrimentul „favoriţilor” proveniţi din „Casta” acelor familii.

Bisericile evanghelice platesc tribut lipsei de curaj de a cere celor ce au colaborat cu securitatea sa se retraga din pozitii de decizie desi in mod miselesc au existat imputerniciti care sa consulte dosarele in numele cultelor pentru ca apoi sa se faca uz de informatiile respective. Generaţiile libertaţii nu sunt chemate sa judece cu piatra în mana ceea ce au facut înaintasii nostri, chiar daca stim ca nu a fost bine, ci suntem chemaţi sa tragem concluziile care se impun din ceea ce s-a întamplat. Nu este vorba de publicarea dosarelor ci despre indepartarea din pozitii de decizie!

Dupa 1990 bisericile adevarate ar fi trebuit sa lupte pentru a iesi în lumina si adevar. Cine ar fi trebuit sa dea un mesaj de normalitate în societate dupa eliberarea acesteia de ateism, minciuna, manipulare, fals si de lipsita de verticalitate? Nu Bisericile, indiferent de confesiune, ar fi trebuit sa se arate preocupate de adevar? Nu Bisericile ar fi trebuit sa fie primele instituţii care sa demaste falsul din randurile lor si totusi sa promoveze iertarea? Acesta ar fi fost primul semn de intrare într-o normalitate care a lipsit 50 de ani! Din pacate nu a fost asa. În loc ca fiecare cult sa ceara oficial deschiderea dosarelor pentru a stii cine mai poate ocupa pozitii de decizie nationala sau zonala si cine nu mai poate (in nici un caz punerea la zid!)… s-a preferat „asternerea prafului” peste toata aceasta serioasa chestiune pentru a nu produce „tulburare” în sanul fraţietaţii, fara a se analiza raţional care va fi în timp rezultatul acestui demers. Nu este acesta modelul biblic!

Prima cauza dintre cauzele care au franat orice fel de reforma serioasa în sanul cultelor evanghelice a fost pastrarea ca factori de decizie si formatori de slujitori pe cei care au colaborat cu securitatea si care erau usor de santajat.

Nicaieri nu gasim scris ca Dumnezeu ar fi acoperit pacatele sau greselile cuiva fara ca acestea sa fie asumate si recunoascute înaintea Lui. Prin hotararea de a nu starni „tulburare” s-a respins nu numai sansa unei pocainţe reale în sanul fraţietaţii ci si orice sansa de reforma reala. S-a preferat mimarea unei stari de „liniste”, ca efect al ignoranţei si nu ca urmare a iesirii în lumina si adevar… oare de ce? Domnul Isus spune: ”Si judecata aceasta sta în faptul ca, odata venita Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decat lumina, pentru ca faptele lor erau rele. (Ioan 3:19)

Este mai degraba o liniste de cavou în mediul careia moare treptat orice duh de loialitate faţa de Dumnezeu pentru ca domneste compromisul si spiritul „fraţesc” mult mai puternic decat dragostea de Dumnezeu si Cuvantul Lui. S-a preferat starea de compromis unei tulburari care ar fi adus eliberarea bisericilor de jocul compromisului, ar fi taiat posibilitaţile de santaj si ar fi permis revenirea la normalitatea crestina autentica si la starea de curaţie ce trebuie sa caracterizeze biserica lui Cristos.

Totusi ramane o întrebare care ar trebui sa framante pe toţi adevaraţii crestini din Romania: Cum ramane cu responsabilitatea faţa de cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu din societatea romaneasca? Cum ramane cu marturia si cu responsabilitatea de a propovadui adevarul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu „contextual” sau „conjunctural”… daca ortodoxia ţine oamenii în întuneric spiritual si ignoranţa, daca clericii care îsi au propriile legi si daca nu s-a dorit deschiderea dosarelor tocmai datorita dorinţei de a pastra întunericul, noi cultele evanghelice cum am putut proceda la fel dar sa pretindem în continuare ca urmam calea adevarului biblic? Nu era normal ca, aparand onoarea lui Dumnezeu si a Bisericii Sale sa dam un alt semnal în societatea romaneasca?

Cui îi pasa de fapt de oamenii care mor zi de zi fara a cunoaste adevarul despre jertfa Domnului Isus? Cine sa-i înveţe adevarul? Cine sa le propovaduiasca lepadarea de sine pentru Domnul Isus? Niste oameni care nu-si asuma propriile greseli! Nu este vorba de judecarea lor… judecata este a Domnului… este vorba de crestineasca recunoastere a greselii si a retragerii lor din linia întai… Iar daca nu s-au retras din constiinţa (?!) nu trebuia ca cineva sa-i determine sa o faca?

Bisericile evanghelice platesc tribut autoizolarii. Autoizolarea sub mentalitatea „tot ce este în afara noastra si noi nu susţinem, este gresit”. Este o mentalitate superficiala dar superioara care detemina o autoizolare tot mai adanca… de aici „dispariţia” bisericilor evanghelice din viaţa publica, desi acestea susţin o importanta implicare materiala (!) în societate. Propria izolare a impulsionat mai mult bisericile sa dezvolte variate proiecte sociale pentru a-si „justifica” existenţa…

Aceasta este ceea ce numim „Subcultura” sau „supracultura” bisericilor evanghelice care se formeaza datorita autoizolarii si a lipsei de interactiune cu lumea din afara mediului evanghelic ca urmare a autoizolarii. Teoretic acest lucru se recunoaste dar din punct de vedere practic nimic nu se schimba. Exista un limbaj specific bisericilor evanghelice pe care cu greu îl înţeleg cei nefamiliarizaţi cu textul biblic sau serviciile bisericii. Este suficient sa asisti detasat la un serviciu de biserica Evanghelica mai veche si sa încerci sa te pui în locul unui om care a pasit prima data într-o astfel de biserica pentru a realiza cat de mult ne-am departat de limbajul omului de rand. Pentru el totul este ciudat!

Bisericile evanghelice sunt rupte ca si comunitati (grup de oameni) de mediul oamenilor „nebisericesti” si Doamne ce multi sunt acestia! Suntem constienţi de acest lucru? Realizam ca termenii religiosi „normali” folositi in mediul evanghelic au nevoie de „traducere” pentru cei care sunt straini de acest mediu? Categoric nu! Ei bine, majoritatea cartilor si a materialelor evanghelistice pe care le avem sunt in acest limbaj! Vreti sa testati acest lucru? Luati revistele cultelor evanghelice spre exemplu (si orice carte editata de mediul evanghelic) si dati-le unor crestini de rand sa citeasca in ele si veti vedea ce inteleg, dati-le apoi unor intelectuali nepocaiti, straini de mediul evanghelic, si vedeti ce inteleg… Lucrurile stau la fel cu majoritatea cartilor si publicatiilor pe care le primim pentru a le distribui celor nepocaiti. Compromisul amintit anterior si limbajul de lemn sunt ca o umbra a comunismului ramase peste bisericile evanghelice.

Bisericile evanghelice n-au inteles ca in lucrarea cu oamenii necrestini pe langa materialele evanghelistice este nevoie atat de literatura apologetica care sa plece de la preocuparile pagane ale ortodoxiei cat si literarura de cercetare religioasa. Este un alt compromis de a pastra „pacea” cu ortodoxia pe fondul neatingerii acestor subiecte. Prea putine dintre materialele noastre ating starea spirituala a poporului roman, prea putine vorbesc despre starea morala a poporului in frunte cu conducatorii politici si cei religiosi.

Nu s-a inteles ca literatura de cercetare religioasa trebuie sa raspunda întrebarilor pe care le au oamenii cu privire la tot ceea ce este legat de subiectul „religie” si trebuie sa plece de la preocuparile religioase ale romanilor. Marea majoritate a acestor materiale sunt ineficiente pentru ca nici nu raspund unor întrebari specifice culturii noastre si nici nu folosesc un limbaj accesibil oamenilor care nu au calcat niciodata într-o biserica evanghelica. De prea multe ori mergem înainte fara sa ne intereseze ca cei pentru care existam ca biserici, adica oamenii nemantuiţi, nu ne înţeleg mesajul, iar noi ramanem imuni la aceasta si nu cerem lui Dumnezeu sa ne sensibilizeze si sa ne ajute sa iesim din formele în care singuri ne-am izolat.

Bisericile evanghelice platesc tribut lipsei de identitate pentru ca ne-am asociat din interers in aliante care au distrus identitatea specifica fiecarui cult. Alianta Evanghelica nu a fost de nici un ajutor real miscarii evanghelice si nu a slujit scopului cu care s-a creat ci s-a dovedit a fi inca o structura parabisericeasca… un copac mare in care s-au cuibarit multe pasari „rapitoare”. Politica ecumenica este buna pentru aliante, asociatii sau fundatii pentru ca subzista din aceasta politica, dar oare nu distruge identitatea cultica? Bisericile sufera de multe lucruri iar lipsa de identitate clara este una dintre marile suferinte. Daca Dumnezeu a lasat aceasta diversitate cultica in trupul bisericii: baptisti, penticostali, crestini dupa evanghelie si altii, atunci inseamna ca asa este mai bine si noi ar trebui sa respectam identitatea. Probabil asa ar fi fost daca nu ar fi o multime de frati foarte influienti care stau pe niste scaune finantate tocmai datorita politicii ecumenice, adica de toate cultele evanghelice.

Bisericile evanghelice platesc tribut compromisului cu materialismul si a influientei pe care „oamenii de afaceri” o au asupra comitetelor in luarea hotararilor. Primeaza interesul material sau individual in detrimentul lucrarii spirituale. Bisericile nu mai ard pentru Împaraţia lui Dumnezeu cat ard pentru a avea implicare sociala… Bisericile evanghelice au cazut în capcana materialismului si, chiar daca nu marturisesc deschis, acţioneaza ca si cand problema lumii nu este pacatul ci saracia, ca si cand mantuirea oamenilor este posibila prin proiecte sociale de caritate. Pe fondul acestui materialism agresiv s-au înmulţit afacerile cu scop nobil si „sfant”; Fundaţii caritabile si asociaţii non profit care manipuleaza si distribuie tone de ajutoare materiale pentru „nevoiasi”, dar numai Dumnezeu stie cate magazine second hand de haine au in spate „fraţi” bine vazuti si foarte influienti in biserici pentru ca ei dau „darnicie”.

Aceasta stare de lucruri, atitudinea de compromis este aceea care-i determina pe crestinii evanghelici si în special pastorii sa respinga orice atitudine ferma de proclamare a adevarului despre starea societaţii sau despre starea crestinismului evanghelic, orice afirmare hotarata a unor adevaruri care „supara”, orice demascare si orice confruntare. Acesti oameni doresc „liniste” si pentru nimic in lume nu ar dori ca predicatorii sa atinga punctele sensibile care ar determina reactii din partea societatii prin ceea ce-i apartine.

Bisericile evanghelice platesc tribut „increstinarilor” facute din interes numai de dragul cresterii numerice ca si cand acesta este scopul existentei noastre. Nu vrem sa stim ca Dumnezeu este Cel care da cantitate daca biserica este preocupata de calitate; Biserica este responsabila de calitate dar este chemata sa lucreze pentru cantitate. În primii ani dupa Revoluţie a existat o efervescenţa religioasa extraordinara, determinata de setea de divinitate a poporului roman, care a generat o semnificativa crestere numerica reala a bisericilor evanghelice. Atunci a fost vremea proclamarii Împaraţiei lui Dumnezeu, a fost vremea secerisului… a fost cea mai buna perioada de a face orice fel de acţiune religioasa, a fost vremea evanghelizarilor pe stadioane,… a fost vremea în care biserica majoritara era lipsita de o reacţie concertata la scara naţionala, doar opoziţia locala… a fost însa o vreme insuficient folosita de bisericile evanghelice aflate sub mirajul irezistibil al libertaţii de a construi… de a zidi „parohia”. Treptat, treptat, efervescenţa religioasa s-a stins… Implicarea misionara a bisericilor evanghelice, si asa slaba si nesincronizata s-a diminuat tot mai mult, ramanand loc numai pentru construcţiile supradimensionate ca utilitaţi.

Firesc, fara misiune si lucrare de propovaduire în afara zidurilor, fara lucrarea de infiinţare de noi biserici în localitaţile învecinate oraselor unde existau biserici cu potenţial uman si material, trendul cresterii numerice s-a diminuat. Soluţia menţinerii cresterii numerice a fost gasita în dezvoltarea proiectelor sociale. Sutele de tone de ajutoare intrate în ţara au fost gestionate de fundaţii, asociaţii sau alte organizaţii caritabile spre misiune. Ca urmare, noii veniţi in randurile crestinilor evanghelici, socotiţi membri, alipiţi adunarilor ca urmare a ajutorarii materiale, au fost puţin preocupaţi de cele spirituale si prin urmare nici nu au ars pentru misiune sau evanghelizare, dar au fost aprigi susţinatori ai proiectelor sociale… Acesta nu este modul biblic de crestere! Ca urmare, nivelul spiritual al bisericilor evanghelice s-a prabusit tocmai datorita cresterii numerice pe fondul ajutorarii materiale.

Bisericile evanghelice platesc tribut neasumarii scopului. Scopul existenţei bisericii locale exista dar el nu mai este însusit de multe biserici decat la nivel declarativ. Exista variate cauze pentru care multe biserici locale nu manifesta preocupare reala pentru misiune.

Un mare numar de biserici îsi consuma energiile si resursele în diverse dispute interne între grupurile de interese care nu au de a face nici cu sfinţenia si lepadarea de sine si nici cu scopul existenţei Bisericii lui Cristos. Drept urmare bisericile nu au avut de castigat ci s-au faramiţat ca adunari si au determinat pe mulţi sa plece din acele adunari fie inapoi in lume fie la secte. Asistam astfel la un alt paradox: A crescut numarul bisericilor, nu mai vorbim de o biserica intr-o localitate… ci de trei, nu mai vorbim de 4-5 biserici evanghelice într-un oraş ci vorbim de 12 sau 13, pare un progres, dar statistica nu spune că numărul a crescut prin ruperea bisericilor existente.De asemenea, a crescut numarul programelor de biserica cu „vedete” in fata si spectatori in bancile bisericilor, si ne mai miram ca acum multe biserci sunt goale…? Cine poarta in mod real povara acelor crestini care desi sunt seriosi, totusi din aceste varii motive sunt intristati ca in plina libertate s-a ajuns aici, crestini care probabil nu sunt bagati in seama de catre nimeni si care l-a rindul lor pe acest fond s-au racit in credinta si nadejdea lor ?

Exista situaţii în care bisericile locale angrenate în proiecte sociale, cu scop „evanghelistic”, folosesc aceste activitaţi ca o justificare a existenţei sau a implicarii în societate fara a se dedica adevaratei evanghelizari a comunitaţii prin toate mijloacele sau a susţinerii celor care fac misiune cu adevarat.

Deseori resursele financiare sunt irosite în mod iresponsabil în tot felul de „excursii misionare” în locuri în care nu exista nici un lucrator care sa preia ucenicizarea celor care primesc mesajul curat al Evangheliei.

Bisericile evanghelice platesc tribut faptului ca bisericile nu mai au primplanul in lucrarea lui Dumnezeu ci asociatiile, fundatiile si societatile misionare. Nu bisericile mai trimit lucratori ci asociatiile, fundatiile si societatile misionare. Teoretic toate organizatiile parabisericesti declara ca sprijina Bisericile dar in realitate isi impun punctul de vedere, spun bisericilor ce sa faca, daca se supun sunt ajutate, daca nu… asta e! Bisericile ajung sa fie anexe ale acestora… influienta in Biserici a celor ce conduc aceste structuri este de multe ori cel putin egala cu a pastorului si comitetului. Nu mai conteaza chemarea lui Dumnezeu în lansarea în lucrare a slujitorului sau în trimiterea tinerilor la institele teologice. Este mult mai important al cui este tanarul, cine îl susţine.

Bisericile evanghelice platesc tribut lipsei discernamantului spiritual. Nu se face distincţie între „zel” si „chemare”. Exista fraţi zelosi în ceea ce priveste activitatea în biserica dar care nu au chemarea lui Dumnezeu pentru a fi lucratori, misionari, învaţatori sau pastori chiar. Acesti oameni zelosi vor totdeauna sa faca ceva, sunt activi, sunt gata sa faca tot ceea ce li se cere, dar nu au chemarea lui Dumnezeu. Omul chemat de Dumnezeu primeste de la El o viziune specifica chemarii sale. El stie ce trebuie sa faca si gaseste modalitaţile corecte cum sa faca; El nu asteapta ca cineva sa-i spuna ceva, el acţioneaza. El stie unde trebuie sa ajunga cu lucrarea în timp si identifica sub calauzirea Duhului Sfant pasii care trebuie facuţi pentru atingerea scopului.

Crestinul zelos este totdeauna presat de timp si cantitate în vreme ce omul chemat de Dumnezeu la lucrarea Lui nu este presat nici de timp si nici de cantitate ci este marcat de a-l onora pe Dumnezeu în toate si a face totul conform metodelor Lui.

Crestinul zelos este de cele mai multe ori un oportunist fara discernamant spiritual, care nu zideste sistematic pe o temelie ci el urmareste plinatatea momentului, fara a realiza ca multe biruinţe de moment pot strica o perspectiva mult mai importanta în viitor. Cel chemat de Dumnezeu are totdeauna înaintea ochilor lui ţinta pe care i-o da viziunea primita de la Dumnezeu.

Fraţii zelosi sunt cei care ajunsi sa conduca biserici sau diverse lucrari asteapta tot timpul sa primeasca direcţie „de sus”, dupa matricea comunismului. Aceasta postura taie elanul bisericii locale, o limiteaza la unele activitaţi stricte si nu dezvolta personalitatea si caracterul adevaratei bisericii a lui Cristos.

Cu certitudine exista multe alte aspecte care ar trebui amintite aici dar m-am limitat la cele pe care eu le consider mai importante, fara a minimaliza altele.

In loc de concluzie as spune ca oricat de dureroasa ar fi realitatea, oricat de negru ar fi tabloul lumii evanghelice… harul Lui ne acorda intotdeauna o noua sansa…cata vreme se zice astazi. Primul pas spre insanatosire este emiterea unui diagnostic corect, al doilea este un tratament adecvat diagnosticului. A nu vrea sa stii diagnosticul nu este niciodata o solutie. Dumnezeu este un Dumnezeu al celei de a doua sanse, dar inceputul este totdeauna acelasi: Spune-le dar: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor:…Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor: şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. (Zah. 1:3)

Inca nu este prea tarziu, inca mai este har, dar harul curge in vale. Haideti sa ne plecam, sa ne smerim, sa ne recunoastem starea in oglinda Cuvintului Lui si sa cerem sa vina vremurile de adevarata inviorare. Nu este greu sa copiezi lumea si sa-ti insusesti valorile ei, este mult mai greu sa mergi pe calea ingusta, dar trebuie si este intelept sa ne pregatim cu teama pentru ceasul cind Il vom vedea fata in fata acolo sus ACASA. Inca mai este valabila chemarea lui Petru: Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare,… (Fapte 3:19)

Cu multa dragoste in Cristos Domnul,

Cornel Filip

sursa divanulcrestin@yahoogroups.com