La solicitarea unor cititori ai blogului am decis să continui cu postări pe tema demisiilor din 1958. Cazul acesta, în afară de ineditul informațiilor de ordin istoric, ne dezvăluie puțin din natura relațiilor de culise dintre conducerea Cultului Penticostal și Statul român.

După ce Bochian și-a scris demisia, pe care i-a înaintat-o lui Bradin (publicată în articolul anterior), Bradin și-a asumat imediat funcția de președinte, din care se retrăsese cu 3 luni mai devreme. Împreună cu Oprea, a trimis o epistolă atât de lapidară la Departamentul Cultelor, încât este clar că jocurile erau făcute mai dinainte.

„Până la data când se va ține adunarea generală, conducerea va rămânea aceeaș[i] care era înainte de 27 martie 1958”.

Bradin nu putea, mai ales din postura de fost președinte, și în condițiile terorii anilor 50, să comunice deciziile luate de el, fără să se consulte măcar cu Adunarea Generală.

În cel de-al doilea document puteți citi răspunsul Departamentului Cultelor. Bradin fusese un bun și priceput colaborator, iar Bochian călca pe urmele mentorului său, primind același calificativ: un bun și priceput colaborator. Ambii erau calificați pentru a conduce Cultul din perspectiva autorităților, motiv pentru care s-au și menținut în funcție indiferent de opinia credincioșilor penticostali.

Rezoluția DC cere reinstalarea sa în funcție, „pe considerentul că revine asupra demisiei”, aspect pe care Bradin nu-l menționează în scrisoarea sa. El doar comunica faptul că se așează la cârmă până la Adunarea Generală. E clar că deciziile erau luate deja  în culise.