you're reading...
articole

Evanghelizarea in postmodernism

Evanghelizarea in postmodernism

de Adi Stirbu

Evanghelizarea în postmodernism

I. Introducere

Până nu demult Creştinismul era criticat în universităţi şi mediile ştiinţifice fiindcă se credea că este neştiinţific şi ca prin urmare, neadevărat. Astăzi însă, Creştinismul este respins pentru simplul fapt că susţine că este adevărat. Se poate observa cum în zilele noastre, atât mediile ştiinţifice cât şi mas-media îl condamnă ca fiind intolerant şi arogant pe cel susţine că ar cunoaşte un adevăr obiectiv sau un adevăr universal.

Care este explicaţia acestui bizar consens dominant al zilelor noastre ? În primul rând acesta este spiritul postmodernist al vremii. Conform observaţiilor unor gânditori extrem de influenţi, astăzi adevărul este esenţialmente politic. Afirmaţiile adevărate sunt create de către “comunităţile de crezuri” şi nu se descoperă de raţiune, prin observaţie, sau prin revelaţie. Lynne Cheney, fostă preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru studii umaniste a informat recent Congresul american că grupurile academice înregistrează o majoră schimbare ideologică de orientare postmodernistă.[1]

Postmodernismul reprezintă totuşi mai mult decât o mişcare a intelectualilor. El afectează profund întreaga noastră cultură.[2] De fapt, postmodernismul intelectual este cel ce a dus la activarea şi evidenţierea relativismului latent al culturii americane a anilor ‘60 şi i-a acordat respectabilitatea socială pe care n-a avut-o niciodată. În acest fel noua perspectivă postmodernistă a devenit populară şi este acum susţinută de mase. George Barna ne arată că astăzi peste 80% dintre americani sunt practic relativişti şi că nici biserica evanghelică nu este cu mult în urma lor.[3] Între timp, vedem că biserica din America de Nord nu răspunde cum se cuvine postmodernismului şi că pierde teren cu o atât de mare repeziciune încât mulţi lideri creştini se alătură de fapt puternicului curent postmodernist.

Dacă dorim să comunicăm eficient culturii noastre trebuie să înţelegem modul de gândire aflat în spatele acestui consens dominant al vremii. Trebuie de asemenea să-l înţelegem pentru a ne proteja familiile şi bisericile împotriva infiltrării lui. De aceea, în ceea ce urmează voi explica ce este postmodernismul şi în ce fel influenţează vederile religioase ale oamenilor. După aceea, voi oferi o strategie de evanghelizare a gânditorilor postmodernişti sau celor ce sunt într-un fel sau altul influenţaţi în gândirea lor de postmodernism.

II. Poate fi adevărul obiectiv?

De ce în zilele noastre se consideră de către un aşa de mare număr de oameni că este arogant să afirmi că crezurile religioase ale cuiva pot fi greşite ? În plus, mulţi prin “aroganţă” înţeleg de fapt “intoleranţă”, un alt termen care în anii din urmă a ajuns să posede o cu totul altă semnificaţie. În trecut, intoleranţa se referea în mod normal la bigotism şi la prejudecată, adică la atacul personal la adresa altora pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred. În acel sens intoleranţa era într-adevăr, jignitoare. Acum însă, intoleranţa a ajuns să însemne adesea simplul fapt de a afirma că unele crezuri religioase sunt adevărate, iar altele, false.

Într-un film intitulat, “La joacă pe pajiştile Domnului” (”At Play in the Fields of the Lord”) această atitudine este limpede demonstrată într-o conversaţie ce are loc între un indian amazonian şi un misionar creştin. Astfel indianul îi atrage atenţia creştinului că, “Domnul i-a făcut pe indieni aşa cum sunt, cine sunteţi voi să-i schimbaţi ?”. Acesta este într-adevăr unul dintre cele mai definitorii sentimente ale epocii noastre. A încerca să-i converteşti pe alţii este socotit inacceptabil (deci, intolerant) pentru că înseamnă a emite o judecată asupra “adevărului” susţinut de celălalt.

Miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Adevăr obiectiv înseamnă adevărul care este independent de crezuri individuale sau de contexte culturale. Când ceva este adevărat în mod obiectiv (cum ar fi de pildă, existenţa lunii), acel lucru este adevărat pentru oricine indiferent că se recunoaşte acest fapt, sau nu. Obiectivitatea presupune că toţi trăim în aceeaşi realitate, chiar dacă o percepem (o trăim, o simţim) în mod diferit, sau susţinem crezuri diferite asupra ei. Aceia dintre noi care credem într-un adevăr obiectiv, ştim că avem o bază comună pe care să purtăm orice discuţii despre ce-i adevărat şi ce nu, fiindcă cu toţii trăim în aceeaşi lume reală.

Postmoderniştii neagă această realitate comună. În schimb, ei susţin că grupurile care provin din culturi/societăţi diferite trăiesc în realităţi diferite. Pentru ei realitatea unui grup de oameni este reprezentată de percepţia sau de interpretarea de către acesta a lumii externe, şi nu a lumii propriu-zise. Postmoderniştii susţin că de fapt noi creăm adevărul atunci Când îl interpretăm şi nu descoperim adevărul. După postmodernişti, ceva este adevărat fiindcă noi îl credem, şi nu îl credem fiindcă este adevărat !

Ca şi creştini noi acceptăm atât realitatea adevărului subiectiv cât şi a celui obiectiv şi credem că le putem descoperi pe amândouă printr-o utilizare combinată a revelaţiei şi a propriei noastre raţiuni. Biblia afirmă că noi putem ajunge să cunoaştem o dragoste care întrece orice pricepere omenească (Efeseni 3:19) şi că relaţia noastră cu Dumnezeu întrece simpla afirmare a unor adevăruri care-L privesc pe El. Acesta este adevărul subiectiv, sau experimental. Însă sub nici o formă realitatea adevărului subiectiv sau experimental nu elimină realitatea adevărului obiectiv. De partea cealaltă, postmoderniştii susţin că tot adevărul este subiectiv. Cu aşa ceva noi nu putem fi de acord.

Accentul pus de Biblie asupra revelaţiei istorice (1Corinteni 15:13-15), propoziţiile ei doctrinare (Romani 10:9) şi revelaţia naturală (Romani 1:18-20) presupune că adevărul obiectiv există. Faptul acesta îl pune pe creştin în directă opoziţie cu mentalitatea postmodernistă.

În zilele noastre educaţia superioară promovează în mod deschis cinismul asupra adevărului şi a raţiunii umane. Pedagogii afirmă că de fiecare dată când cineva susţine că se află în posesia adevărului, îndeosebi a unuia religios, acel om va ajunge în mod inevitabil să reprime sau să oprime pe cei ce nu sunt de acord cu el.

De aceea, în zilele noastre este “la modă” să nu se facă nici un fel de afirmaţii adevărate. Cum a putut oare o astfel de idee să devină atât de influentă în istoria celei mai avansate civilizaţii omeneşti ? Pentru a înţelege cum, avem nevoie să descoperim în ce fel concep postmoderniştii ultimii trei sute de ani de istorie apuseană.

În primul rând, postmodernismul abandonează modernismul care a fost filozofia umanistă a Iluminismului european. Iluminismul a apărut odată cu ideea lui Rene Descartes a omului autonom (independent), adică a celui care începe de la propriile sale gînduri (celebra maximă “gîndesc, deci exist”), şi începând de la el însuşi exclude orice necesitate a lui Dumnezeu sau a revelaţiei, omul iluminat construindu-şi sistematic o concepţie despre lume şi viaţă bazîndu-se exclusiv pe raţiune.

Moderniştii au presupus că mintea reprezintă o “oglindă a naturii” care înseamnă că percepţiile noastre asupra realităţii corespund de fapt lumii aşa cum este. Din această presupunere moderniştii şi-au format propria lor viziune despre progres ridicând în slăvi descoperirile tehnologice şi controlul omului asupra naturii. Dezvoltarea capitalistă, democraţia liberală, şi comunismul care împreună reprezintă roadele gândirii moderniste, au încercat să subjuge Pământul acestei perspective eurocentriste.

În acelaşi timp, modernismul a semănat şi seminţele propriei nimiciri. Aşa cum moderniştii au cucerit globul pământesc în numele progresului, aceia pe care i-au oprimat şi marginalizat au început să întrebe tot mai insistent “progres spre ce ?” Postmoderniştii afirmă că raţionalismul modern şi proliferarea tehnologică ne-au adus în pragul dezastrului global. Mitul “progresului modern” se sfârşeşte într-un coşmar de violenţă atât pentru cei pe care îi marginalizează cât şi pentru întreg Pământul. De aceea, vedem cum în zilele noastre sunt mulţi care arată un interes deosebit faţă de culturile primitive şi faţă de acele concepţii despre lume şi viaţă care promovează unitatea dintre umanitate şi natură, şi care renunţă să mai considere umanitatea mai presus ca natura.

Postmoderniştii administrează totuşi nişte critici bune umanismului, progresului şi gândirii autonome. În plus, raţionaliştii modernişti nu au demonstrat niciodată că raţiunea umană poate descoperi adevăruri finale fără ajutorul revelaţiei divine. Ca şi creştini noi nu am acceptat niciodată pretenţia modernismului că dezvoltarea tehnologică şi raţiunea umană vor rezolva vreodată toate problemele sociale.

Autorii atei existenţialişti ca Nietzsche şi Sartre sunt cei ce au pregătit apariţia postmodernismului contemporan. Ei au înţeles că respingerea de către modernism a transcendentului reprezintă o mentalitate prea costisitoare deoarece anihilează orice standarde de obiectivitate în moralitate, în valorile umane, şi în adevăr.[4] Privit în felul acesta, postmodernismul reprezintă consecinţa firească a gândirii moderniste pentru că dezvăluie lipsa de finalitate a gândirii omeneşti autonome.

În timp ce creştinii ar trebui să se bucure pentru multe din criticile administrate modernismului de către postmodernism, se poate totuşi observa că acestea sunt fundamentate pe nişte presupuneri la fel de dubioase şi că duc la nişte concluzii dezastruoase. Puterea retorică a unor termeni ca, “toleranţă”, “deschidere”, şi “integrare”, maschează eficace un obiectiv mai insidios, şi anume, distrugerea oricărui adevăr absolut.

Deschiderea faţă de spiritualitate a postmodernismului ar putea părea că este o îndepărtare sănătoasă de naturalismul modernist, însă acest tip de spiritualitate este inerent anti-creştin deoarece consideră mesajul creştin (precum şi alte concepţii despre lume şi viaţă) ca fiind “adevărat” doar pentru aceia care şi-l însuşesc ca atare.

III. Crezurile personale definesc adevărul

În cultura postmodernistă este imposibil de separat ceea ce oamenii cred de ceea ce ei sunt, fiindcă se spune că a crede ceva face respectivul lucru să fie adevărat (pentru cei ce-l cred). Ca prin urmare, a respinge conţinutul unui crez este interpretat ca reprezentând respingerea persoanei care şi-a definit respectivul “adevăr”. Astfel, s-a ajuns acum ca adevărul să însemne doar o preferinţă personală şi o convingere personală. Aşa s-a ajuns să fie la fel de nepotrivit să se pună la îndoială valabilitatea crezurilor unei persoane sau a unei culturi cum este să critici opţiunea la restaurant a articolelor alese din meniu de comeseni tăi. (aţi auzit sloganul postmodernist, “gusturile nu se discută!” ?) Dar, adevărul nu este pe gustul tuturor ! Şi a-l afla nu este o chestiune de “gust”!

Un efort comun de a dezbate şi de a pune în discuţie ceva pentru a se afla adevărul este ceva complet repudiat în zilele noastre. Luaţi de pildă, marile religii ale lumii. Puţini sunt cei ce înţeleg ceva din ele. Cu toate acestea, majoritatea susţin că acestea învaţă aproximativ acelaşi lucru. Preocuparea majoră a devenit a găsi spiritualitatea care se “potriveşte” fiecăruia. Sondajele lui George Barna ne arată că “aproape patru din zece adulţi au căzut de acord că atunci Când un creştin, un iudeu şi un budist, se roagă la dumnezeul lui, toţi se roagă de fapt aceluiaşi dumnezeu, şi doar folosesc denumiri diferite pentru acesta. Doar unul din şase adulţi chestionaţi, nu au fost de acord sub nici o formă cu această părere”.[5]

America zilelor noastre reprezintă un adevărat evantai religios. Singura întrebare care contează azi este, “ce ţi-ai dori să crezi ?”, iar gustul a devenit mai important decât conţinutul. De aceea, oamenii rămân în general nepăsători atunci Când le evidenţiem că unele credinţe, sau religii, sunt absolut contradictorii, sau complet iraţionale.

Majoritatea oamenilor se întâmplă să “adopte” această perspectivă postmodernistă în loc de a ajunge singuri la concluzia că este credibilă. Un număr impresionant de americani cred că adevărul este relativ.[6] Cu toate acestea, puţini ştiu de ce cred asta. Şi mai puţini au vreo idee în ce fel propriile crezuri le influenţează vieţile într-un mod concret. În general, oamenii sunt mai mult confuzi ideologic decât convinşi de propriile lor crezuri. De aceea, când auzim retorica deschiderii şi a toleranţei faţă de orice şi oricine, găsim foarte puţini care într-adevăr înţeleg ce înseamnă acestea. Relativismul nu este decât atitudinea socială potrivită a momentului. Cumva, ideologii postmodernişti au reuşit să facă ideea lor să devină curentul popular de gândire al vremii.

Este foarte ironic că într-o epocă a antidogmatismului această radicală subiectivitate produce o concluzie periculos de arogantă, aceea că omul nu poate greşi niciodată în crezurile sale personale. Dacă am fi liberi de orice constrângeri ale raţiunii, atunci nimic nu ne-ar mai putea feri de amăgirea de sine, nu ne-ar mai putea împiedica să ne înşelăm singuri. Într-adevăr, cuvintele lui Gergen sunt în aceeaşi măsură sincere şi înspăimîntătoare: “O evaluare poate avea loc doar în cadrul unei perspective asupra vieţii… Dacă în concepţia mea, “adevăr obiectiv” este un termen fals, răuvoitor, îmi este cu neputinţă să condamn o idee pentru că este obiectiv falsă”.[7]

În climatul postmodernist de deschidere şi de toleranţă, crezurile personale devin adevărate bariere împotriva unui dialog autentic asupra adevărului spiritual şi moral. De exemplu, partizani ai corectitudinii politice ca Stanley Fish au afirmat că devreme ce orice discurs public nu este decât un joc al puterii politice, ideile trebuiesc moderate şi monitorizate şi nu utilizate raţional şi constructiv.[8]

Istoria ne oferă un avertisment serios arătându-ne că un asemenea tip de dogmatism antiraţional poate să coste enorm de scump. Într-adevăr, există o şocantă conexiune filozofică şi istorică între “constructivismul” postmodernist şi fascismul deceniilor trecute. Ambele refuză adevărul obiectiv. Ambele afirmă că nu există o natură umană esenţială, sau nişte drepturi înnăscute ale omului. Ambele celebrează înlocuirea adevărului cu puterea. Un fapt deosebit de interesant de notat în acest moment este că unii dintre principalii intelectuali care au contribuit la apariţia ideologiei postmoderniste, Martin Heidegger şi Paul de Mann, au fost nişte fascişti convinşi.[9]

Subiectivismul postmodernist produce în acelaşi timp şi o inhibare a convingerilor personale ale omului. Din moment ce se crede că credinţa este determinată de chestiunea personală a gusturilor şi a experienţelor, majoritatea tinde să îmbrăţişeze şi să abandoneze credinţa în funcţie de cerinţele momentului. Când la urma urmei, adevărul este o “creaţie” personală în loc de a fi stimat ca fiind ceva independent de noi înşine, putem trece la un “alt adevăr” ori de câte ori ni se pare potrivit, sau este de folos. Cât de tragic este atunci Când unii prieteni ne spun, “am încercat Creştinismul pentru o vreme, dar pur şi simplu, la mine nu a mers !”

IV. Ocazii postmoderniste de evanghelizare

Dacă aflăm care sunt regulile nescrise ale societăţii de azi vom putea descoperi mai multe prilejuri în care să aducem o mărturie eficientă ce lipseşte culturii moderniste precedente. La urma urmei, biserica Noului Testament s-a născut într-o lume ce avea o mentalitate foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre. De aceea, unele dintre cele mai viguroase mădulare ale trupului lui Hristos (biserici) de azi, provin din Asia, Africa, şi America Latină. Este greu ca azi Creştinismul să mai primească caracterizarea de “occidental” şi să se spună că este o cultură apuseană. Şi mai important, nihilismul[10] şi singurătatea societăţii postmoderniste par să implore dragostea lui Dumnezeu absentă din atâtea suflete pustii. Dacă avem dragoste pentru oameni, ne bizuim pe puterea Lui, şi rămânem fideli adevărului Său, vom putea să-i vedem pe mulţi dintre aceştia ajungând să-l cunoască pe El.

Stanley Grenz[11] prezintă patru trăsături ale felului in care trebuie proclamată Evanghelia crestină pentru a fi cât mai relevanta pentru societatea postmoderna. Această prezentare ne este de folos în principal pentru a detecta tendinţe moderniste respinse cu vehemenţă în postmodernism. În primul rând, ea trebuie sa fie post-individualistă, datorită respingerii actuale a individualismului modernităţii. Păstrând temele biblice ale preocupării lui Dumnezeu pentru fiecare persoană, responsabilitatea personală înaintea lui Dumnezeu şi mântuirea personală, trebuie să accentuăm rolul comunităţii şi al relaţiilor sociale, subliniate de comunitarienii contemporani. De exemplu, ei afirmă că rolul comunităţii este esenţial în procesul cunoaşterii. Indivizii ajung la cunoaştere numai prin intermediul unui cadru de gândire constituit de comunitatea din care fac parte. De asemenea, comunitatea în care suntem integraţi are un rol crucial în formarea identităţii.

Sentimentul de identitate personală se dezvoltă prin relatarea unei naraţiuni personale, care este întotdeauna sădită în povestea comunităţilor din care facem parte[12]. Comunitatea este mijlocul prin care membrii ei dobândesc o poveste transcendentă care include tradiţii ale virtuţii, binele comun şi înţelesul final.[13]

Însuşi faptul ca Dumnezeu este Trinitate socială – Tată, Fiu şi Duh Sfânt – ne indică faptul că scopul divin pentru creaţie este direcţionat înspre individul-în-relaţie. Evanghelia noastră trebuie să se adreseze persoanelor în contextul propriilor lor comunităţi.

În al doilea rând, Evanghelia trebuie sa fie post-rationalistă, întrucât accentul puternic pus pe raţiune de către modernişti este respins în postmodernism. Şi dacă o întrupare postmodernă a Evangheliei nu trebuie să devină anti-intelectuală şi să abandoneze în totalitate câştigurile din modernism, totuşi, critica postmodernă a modernităţii ne reaminteşte că umanitatea nu stă doar în dimensiunea noastră cognitivă. În cadrul credinţei creştine trebuie să facem loc conceptului de “mister” – lucru care ne reaminteşte că realitatea fundamentală a lui Dumnezeu transcende raţiunea umană.

În al treilea rând, Evanghelia în postmodernitate trebuie să fie post-dualistă, evitând astfel diviziunea modernistă a realităţii în “minte” şi “materie”, care a influenţat concepţia iluministă despre persoana ca “trup” – substanţă fizică, şi “minte” – substanţă gânditoare, concepţie care, la rândul ei, a influenţat gândirea creştină. Dar generaţia postmodernă manifesta un interes crescând pentru ideea de persoană ca un tot unitar şi, deci, Evanghelia trebuie să vorbească fiinţelor umane ca întreg. Antropologia noastră trebuie, de asemenea, să ia în considerare adevărul biblic că identitatea noastră include faptul de a fi în relaţie cu natura, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu şi, drept consecinţă, a avea o relaţie adevarată cu noi înşine.

În al patrulea rând, Evanghelia trebuie să fie post-noeticentrică, adică să sustină că scopul existenţei noastre înseamnă mai mult decât simpla acumulare de cunoştinţe. Trebuie să declare că scopul existenţei doctrinei corecte este de a servi la obţinerea înţelepciunii de a şti cum să trăim astfel încât Dumnezeu să-Şi găsească plăcerea în vieţile noastre.

O bună ilustrare a misiunii bisericii în lume este aceea a “termostatului”. Într-un veac rece, cerebral, biserica trebuie să-şi îndrepte atenţia asupra bogatei sale mosteniri spirituale pentru a cultiva sentimentele, dar fără a-şi compromite integritatea teologică. Intr-un veac al subiectivismului, cu accent pe sentimente, biserica trebuie sa cultive gândirea obiectiva. In veacul postmodern, biserica “termostatică” va trebui să accentueze moralitatea si adevărul.

Dar prin ce metode tratăm situațiile noi care apar? Middleton si Walsh, pornind de la exemplul Conciliului de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15), consideră că metoda este aceea de a “improviza cu credincioșie”: mai întâi, ei ascultă despre lucrarea Duhului printre neamuri (vs. 4, 7-12) și apoi reflectă asupra povestirii biblice și asupra modului în care El îi va călăuzi în a evalua și în a răspunde relatărilor auzite (vs. 15-18). Ei încearcă să fie atât credincioși tradiției biblice, cât și să fie sensibili la noua realitate din mijlocul lor.

În concepția acestor autori, “o formă de epistemologie a creației și legământului constituie alternativa creștină atât pentru realismul naiv, raționalist al modernității, cât și pentru perspectivismul radical sau constructivismul postmodernist”.

Carson[14] reamintește exemplul lui Pavel care “s-a făcut tuturor totul” pentru a-i câștiga pe cât mai mulți la Evanghelie. Desigur că acest text biblic, în ciuda acuzațiilor de “cameleonism” aduse lui Pavel, nu reprezintă decât un semn al flexibilității necesare pentru a face adevărul creștin relevant celor din diferite culturi; modul de contextualizare a Evangheliei in viețile noastre va fi diferit, în parte, în funcție de cultura în care trăim.

Carson[15] oferă și o scurtă listă de sugestii practice, foarte utile pentru proclamarea creștină în societatea postmodernă.

1. Motivul principal pentru care oamenii din bisericile noastre nu invită mai mulți dintre prietenii lor la biserică este acela că se simt rușinați de ceea ce se întâmplă acolo. Dacă această situatie este determinată de orice altceva decât de ofensa adusă crucii, atunci este vina pastorului.

2. Reluarea legăturilor cu prietenii și invitarea lor la serviciile de închinare.

3. Evitarea în cadrul serviciilor de evanghelizare a pragmatismului care îl reduce pe Dumnezeu la “Cel care mă ajută când am nevoie”.

4. Realizarea unor programe de închinare speciale pentru invitații care nu sunt convertiți, programe care să includă cântările, rugăciunile, predicarea – dar fiecare element să fie explicat cu multă atenție și înțelepciune. Acest lucru se poate aplica și la serviciile tradiționale, pentru a se acorda atenție celor care n-au mai fost vreodată într-o biserică.

5. Dezvoltarea unor studii biblice de evanghelizare pentru oameni care sunt total în afara bisericii.

6. Carson prezintă aici modul în care el ar începe o serie de programe de evanghelizare pentru oamenii care sunt complet în afara bisericii (studenți, de exemplu):

Dacă aveți impresia că am venit sa apăr creștinismul, vă înșelați! Pentru unii dintre noi creștinismul este atât de puțin cunoscut și înteles, încât faptul de a-l apăra ar însemna același lucru cu a apăra teoria generală a relativității unui student din anul I Arte. Ceea ce voi face este să rezum, să explic și să arăt relevanța unora dintre fundamentele oricărui fel de creștinism care încearcă să fie fidel documentelor sale de bază, adunate într-o carte pe care o numim Biblia. Dacă va exista apărare, ea este implicită. Dar sper că veți asculta cu atenție pe măsură ce intrați într-o lume și o experiență pe care probabil n-ați mai intâlnit-o niciodată.

Autorul consideră ca o astfel de introducere schimbă direcția așteptărilor, și la sfârșitul discuțiilor oamenii vorbesc despre Evanghelie și nu despre apologetică.

7. Fiți plini de îndrăzneală (neexcluzând politețea). Îndrăzneala, împreună cu umilință, care creează impresia despre creștini că sunt doar cerșetori săraci care spun și altora unde se află pâine, va primi mai multă atenție decât proclamarea oarecum rusinată, semi-apologetică a creștinilor care se tem mai mult de oameni decât de Dumnezeu.

8. Folosirea predominană a predicilor expozitive, întrucât acestea direcționează atenția oamenilor spre Biblie și nu spre predicator, și, datorită direcționării spre citirea textului, predicatorul îi va învăța să gândească linear, coerent, prin dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu în cuvinte umane.

9. Rugăciunea – ca recunoaștere a faptului că doar Dumnezeu este capabil să-i aducă pe oameni la El.

Carson încheie:

“Un bob de nisip într-o scoică produce o perlă. În același mod, cele mai rele trăsături ale pluralismului rezultat din relativism s-ar putea să devină ‘ceva iritant’ care, în providența lui Dumnezeu, să fie folosit pentru a rechema biserica la reînnoirea accentului pus pe Evanghelie în cadrul liniei biblice.”[16]

Creștinii recunosc faptul că orice adevăr este relaționat la cultură, dar aceasta nu înseamnă că primejduim obiectivitatea revelației pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin Cristos și prin Biblie. Între cunoașterea absolută și relativism, există oricum alternativa rațiunii interpretative și poetice.[17]

Stanley Hauerwas[18] a accentuat rolul jucat în formarea morală de către comunitatea creștină și, în particular, rolul povestirii (biblice) din care comunitatea își ia identitatea. Hauerwas aduce eclesiologia în centrul eticii sociale, susținând că biserica creștină își exercită reponsabilitatea prin a purta mântuirea profetică pentru Împărăția lui Dumnezeu prin propriul său ethos, unul caracterizat mai mult decât orice ca fiind renunțare la violență.

Modelul trinitarian perihoretic poate oferi identitatea noastră sinelui postmodern dezrădăcinat, aflat în criză de identitate, și oferă un telos necesar unei vieți pline de semnificație. În contrast cu nesiguranța și disperarea care însoțesc lipsa absoluturilor morale din postmodernism, creștinismul oferă șansa unei vieți împlinite, care este caracterizată de pace, de bucurie, mulțumire, armonie în relațiile cu ceilalți și cu sine.

Concepția de sine autentică este cea a sinelui în comunitate cu Celălalt. Ea se va concentra asupra lui Dumnezeu ca Celălalt, dar va include și Semenul.

Desi formulată în termeni lingvistici și epistemologici, la rădăcina ei, suspiciunea postmodernă este de natură etică. Atitudinea postmodernă ne determină să-i ascultăm pe cei care au fost marginalizați și asupriti de către instituțiile sociale orbite de propria lor siguranță și autocunoaștere. Această provocare etică la adresa bisericii este, în final, cea mai importantă. Biserica din trecut a folosit adesea în mod greșit puterea, excluzându-l sau asuprindu-l pe Celălalt: evrei, femei, africani, ‘necredincioși’, eretici. Trebuie să fim atenți în mod special pentru că modesta noastră pretenție de a cunoaste adevărul (non-absolut) în Cristos să nu ducă la un sistem pe care Cristos l-ar condamna. A-L urma pe El într-o societate postmodernă cere o ucenicie a suferinței cu și pentru ceilalți. Dar acesta a fost dintotdeauna adevărul Evangheliei pentru urmașii Celui Crucificat.

Lucrul care trebuie păstrat în minte de către creștini este caracterul efemer al vieții pe pământ în comparație cu veșnicia împreună cu Isus, caracter care face din etica crestină o moralitate a unor oameni aflați în tranzit: este moralitatea eternei călătorii.[19] După cum Isus a legiferat doar o “etică a intervalului” fiindcă lucrarea Lui a fost în principal dominată de escatologia Sa iminentă[20], creștinii nu trebuie să uite că se află la limita dintre cele două veacuri, cel prezent și cel viitor, și că această perspectivă escatologică aduce nădejde și pace, chiar și într-un context dominat de zbateri cum este cel postmodern. Iar cea mai importantă sarcină a bisericii, mai ales în lumea seculară este aceea de a fi ea însăși trupul lui Cristos în lume, fiind un semn și un agent al orașului ceresc pentru și în orasul pământesc. Iar slujba bisericii în lume trebuie să înceapă și să se sfârșească cu viața ei în comuniunea Dumnezeului triunic.[21]25 Sau, într-o expresie relevantă despre misiunea Bisericii într-o societate seculară, oferită de Hauerwas[22], Biserica nu are o etică socială; Biserica este o etică socială.

Starea de “nebuni pentru Cristos” are condiții de desfășurare propice, creând uimire în rândul postmoderniştilor, provocându-i să-și pună întrebări referitoare la sursa acestui mod de viață, principiile morale propagate în Biblie, prin Decalog și prin extensiile nou-testamentale ale acestuia.

Astăzi, cu toate eforturile, cu toate investiţiile în evanghelizări publice, în menţinea proprietăţilor, în angajarea de lucrători superspecializaţi şi arhicalificaţi, mesajul se izbeşte de un zid. Pentru că biserica nu şi-a adaptat din timp tonul şi nu a găsit soluţiile necesare pentru a penetra o lume complet diferită de cea de acum o sută de ani, plăteşte preţul acestei neglijări.

Trăim într-o lume în care imaginea digitală este rege. TV şi Internet, ecranul care se mişcă rapid, totul este de vânzare, nimic autentic, lumea reclamelor false care sfindează bunul simţ dar aţâţă simţurile… Drept urmare oamenii postmodernişti, sătui odată și-odată de înlocuitori, vor dori relaţii personale şi vor vrea relaţii sănătoase, autentice, dinclo de “Ce mai faci? Bine, mersi…” Ei nu aşteaptă ân primul rând predici şi seminarii de limba ebraică ci tânjesc după tovărăşia unor creştini autentici

KOINONIA = comunitatea, grupul credincioşilor (greceşte) este unitatea fundamantelă a exprimării credinţei în Noului Testament. Acolo, în cadrul comunității, credinciosul se edifică pe sine şi pe ceilalţi.Dacă biserica locală ar știi cum să facă din serviciile de închinare sursa puterii şi dacă ar știi cum să implice activ cât mai multe persoane, aşa cum era pe vremea apostolilor, oamenii postmoderni vor dori să fie integrați, să devină parte a comunității creştine.

De la evanghelismul public, la EVANGHELISM RELAȚIONAL. Modelul actual: Trimiţi broşuri, faci publicâtate în presă şi TV, instalezi afişe şi începi seria de conferinţe cu cel mai bun vorbitor, cel mai bun grup de cântăreţi… aproape în fiecare seară pe parcurusul a câteva zile sau chiar săptămâni. Dar postmoderniştii se arată din ce în ce mai puţin interesaţi de asemenea evenimente mega-bisericeşti. Statisticile şi experienţa ne spun că astăzi oamenii pot fi cuceriţi eficient de evanghelie doar “persoană la persoană.” În Matei 28, 19-20 nu se spune “mergeţi şi organizaţi numai şi numai campanii publice eventual prin satelit” ci “faceţi ucenici”. Iar ucenicii nu se fac pe bandă rulantă ci în urma unui proces complex care timp şi efort din partea meşterului. Lucru personal “1 – 1″

V. Concluzie

Răspunsul la provocarea postmodernismului nu este să fugim cu lacrimi în ochi înapoi în braţele modernismului. Dimpotrivă, în postmodernism, răspunsul este să fim atenţi la judecata lui Dumnezeu peste nebuniile şi carenţele veacului, peste aroganţa absolută şi egoistă a modernismului şi să privim, să ne rugăm şi să contribuim cu tot ce putem la învierea în noua lume a lui Dumnezeu şi la tot ce va urma.

Cât timp va mai trebui să treacă până vom învăţa că datoria noastră ca şi creştini este să fim în prima linie a construirii lumii postmoderne?

Mărturia creştină înseamnă să fii în Hristos, în Duhul, prin locuri unde lumea este în suferinţă, pentru ca dragostea vindecătoare a lui Dumnezeu să poată fi adusă şi răspândită prin acele locuri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

[1] Vezi, Lynne V. Cheney, “Telling the Truth: A Report on the State of the Humanities in Higher Education” (Washington, DC: National Endowment for the Humanities, September 1992).

[2] , “Moartea adevărului” (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1996), de Jim Leffel and Dennis McCallum.

[3] Sondajele George Barna demonstrează cum gîndirea postmodernistă din cultura seculară prosperă şi în biserica evanghelică. Vezi, George Barna, “Ce cred americanii – un sondaj anual al valorilor şi vederilor religioase din Statele Unite ale Americii” (Ventura, California: Regal Books, 1991).

[4] Friedrich Nietzsche, “The Gay Science,” în cartea lui Walter Kaufmann, “The Portable Nietzsche” (publicată în New York, de editura Viking Press în 1954), pag. 93-102; Jean-Paul Sartre, Essays în cartea sa, “Existentialism” (publicată în Secaucus, New Jersey, la editura, “The Citadel Press”, 1965), pag. 31-62.

[5] Barna, pag. 275.

[6] Idem, pag. 83-85

[7] Kenneth Gergen, “The Saturated Self” (New York: Basic Books, 1991), pag. 229.

[8] Din articolul lui Stanley Fish, “There’s No Such Thing as Free Speech and It’s a Good Thing Too,” apărut în Boston Review, publicat în februarie 1992, pag. 3.

[9] Pentru o introducere la aceste afirmaţii vezi cartea lui Gene Edward Veith, “Modern Fascism” (St. Louis: Concordia Publishing House, 1993).

[10] Nihilism – 1) negarea existenţei vreunei baze de cunoaştere a adevărului; 2) tendinţa de respingere a convingerilor morale şi religioase tradiţionale; 3) crezul că nu există nici un sens sau scop al existenţei. (din Webster’s Dictionary, ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)

[11] Grenz, Stanley, A Primer in Postmodernism, (Eerdmans, Grand Rapids, 1996), pp. 167-168

[12] Bellah, Robert, citat de Grenz, A Primer in Postmodernism, (Eerdmans, Grand Rapids, 1996,) p. 168.

[13] Lindbeck, George, citat de Grenz, A Primer in Postmodernism, (Eerdmans, Grand Rapids, 1996), p. 168.

[14] Carson, D.A., The Gagging of God. Christians Confronts Pluralism, (Apollos, Leicester), 1996, p. 510.

[15] ibidem, p. 511.

[16] ibidem, p. 514

[17] ibidem, p. 189

[18] McGrath, Alister, The Blackwell Encyclopedia of Modern Christian Tought, (Blackwell, Cambridge), 1993, p. 176

[19] Sanders, Wolfgang, The Ethics of the New Testament. Change and Development, (Fortress Press, Philadelphia), p. 3.

[20] ibidem, p. 3

[21] Braatenm Carl E. & Jenson, Robert W., The Two Cities of God. The Church’s Responsibility for the Earthly City, W.B. Eerdmans, Grand Rapids, 1997, p. VIII

[22] citat de Braaten, The Two Cities of God. The Church’s Responsibility for the Earthly City, W.B. Eerdmans, Grand Rapids, 1997, p. VIII

sursa aici

Anunțuri

Despre echipa stiri4u

informare spre transformare

Discuție

Comentariile nu sunt permise.

calendar

Octombrie 2010
L M M M V S D
« Sep   Noi »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
%d blogeri au apreciat asta: