you're reading...
VIATA CRESTINA

Piața liberă a credințelor despre viață…

de Iulia Popovici

Familia și etica vieții e titlul unei conferințe ținute pe 14 martie în care au fost direct implicate două organizații românești pro-life (anti-avort), Alianța Familiilor din România și Asociația Pro-Vita, conferință care în mod cert n-ar fi devenit atît de mediatizată dacă organizatorul ei n-ar fi fost Fundația Creștin-Democrată condusă de fostul ministru de Externe, Theodor Baconschi, iar printre vorbitori nu s-ar fi numărat și policieni activi ai partidului de guvernămînt, ca Sulfina Barbu și Raluca Turcan.

Dincolo de aspectele discutabile ale declarațiilor lui Baconschi, atunci cînd problema interzicerii sau controlului strict al avortului este repusă pe tapet într-un context avînd puternice legături cu partidul la putere, subiectul devine cît se poate de serios – cu atît mai mult, cu cît discursul susținătorilor pro-life, legitimați prin participarea la această conferință, încearcă să navigheze dincolo de argumentele teologice (totuși, nu foarte departe: Alianța Familiilor din România se declară apărătoare a valorilor morale creștine și întreține un site numit Speranță și vindecare pentru homosexuali), apelînd la imperativul creșterii demografice pentru salvarea națională și combinînd „dreptul la viață al copiilor nenăscuți“ cu lupta contra eutanasiei (văzută nu ca sinucidere asistată, ci ca eliminare a celor considerați o povară pentru familie și societate).

Scăderea demografică este observabilă cu ochiul liber cu ocazia ultimului recensămînt, dar cauzele ei sînt multiple. Ce anume motivează și care sînt riscurile în a susține un punct de vedere pro-life într-o țară cu memoria traumatică a cîtorva decenii de legislație anti-avort draconică? Cînd principalul motiv pentru care și rata căsătoriilor, și cea a nașterilor e în cădere liberă e spectrul precarității, cum să discuți despre noi forme de presiune asupra femeii contemporane și de ce?

În aparență, cel puțin, disputa pro-life versus pro-choice (pro-avort) nu are un suport ideologic dreapta-stînga (România comunistă a interzis avorturile pe motiv de creștere demografică, Polonia comunistă le-a liberalizat ca parte a confruntării Statului cu Biserica Catolică, și invers după 1989), opțiunile pentru interzicerea avortului sau controlul natalității (China) fiind ghidate, evident, de considerente legate de rolul religiei în organizarea Statului și de imperative demografice (susținute, adeseori, de componenta naționalistă care privilegiază natalitatea forțată în locul imigrației).

Există, însă, o oareșcare incompatibilitate între retragerea Statului din societate, statul minimal, dereglementare etc. și discursul pro-life – pentru că interzicerea avortului înseamnă, în ultimă instanță (și într-un stat care se autonumește laic), reglementări în domenii sensibile și o implicare activă a statului în asistarea femeii însărcinate și a mamelor singure.

Adepții pro-choice susțin libertatea alegerii individuale informate și extragerea statului din stricta definire a unor aspecte delicate din punct de vedere biologic, psihologic, filozofic și teologic legate de ce înseamnă persoana și cînd începe viața umană – definiții purtătoare de consecințe legal-birocratice: dacă embrionul e considerat juridic o persoană, așa cum au votat cetățenii statului american Mississippi în iulie 2011, cum poate o persoană să devină două persoane – embrionul se poate divide –?; ce se întîmplă cu embrionii creați în procesul fertilizărilor in vitro care rămîn neutilizați?; în ce condiții se pot lua decizii medicale – și cine o poate face – atunci cînd sarcina pune în pericol viața femeii însărcinate sau gravida necesită tratamente ce ar face sarcina neviabilă – ca în cazul cancerului, de pildă?. Disputa pro-life/ pro-choice a depășit etapa dreptului femeii asupra propriului corp, nu pentru că ar fi un argument mai puțin valabil, ci pentru că percepția de gen asupra propriei corporalități e, în general, mai puternică decît percepția intelectuală asupra trupului, iar subiectul a suferit în timp mutații legate de condiția embrionului – ca un al doilea corp, o persoană etc., pe fundalul complex al dezbaterii despre definirea vieții umane, intrînd pe teritorii pasionante filozofic, dar domeniile gingașe au rămas aceleași, minate fiind, adeseori, de dubla măsură. În cazul deciziei de deconectare de la aparate a unui pacient dependent, de pildă, de ventilația artificială, principiul aplicat e cel al autosusținerii funcțiilor vitale – însă un embrion (ca și fetusul, de altfel) e dependent de corpul mamei, de aici și cea mai comună definiție, viabilitatea – posibilitatea ca fetusul să supraviețuiască în afara uterului –, în baza căreia se iau decizii medicale și legale (o altă definiție integratoare a vieții umane, complementară, privește activitatea cerebrală minimală, generatoare a mișcării și reflexelor, care apare la fetus în jur de a 16-a, a 17-a săptămînă de gestație și a cărei evaluare este unul din factorii decizivi pentru stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală; culmea e că o astfel de definiție are acoperire teologică în scrierile Sfîntului Augustin, care vorbește despre embryo inanimatus și embryo animatus, considerînd că embrionul capătă suflet, nu îl are aprioric, dar Biserica Catolică a renunțat la această distincție în 1869). Oricare dintre aceste definiții are consecințe pe care cei care le pun în practică și le asumă în numele responsabilității de guvernare.

Nu numai pentru asta, ci și fiindcă pozițiile pro-life și pro-choice implică mai puțin argumente raționale, cît convingeri intime și valori personale care opun în mod radical grupuri sociale, chiar în plan politic, mai ales în campanii electorale, candidații preferă să-și nuanțeze și eufemizeze pozițiile (i s-a întîmplat recent chiar și republicanului Newt Gingrich, altfel, un adept convins al interzicerii avorturilor).

De aceea și e atît de uimitoare lipsa de mănuși a abordării lui Theodor Baconschi (în ciuda volutelor evitînd problema ale Sulfinei Barbu și Raluca Turcan). În România, e greu să susții o poziție anti-avort în condițiile restrîngerii ajutoarelor financiare pentru mame și nou-născuți și a concediului maternal, a asistenței sociale reduse pentru familiile monoparentale, a unor obligații de susținere financiară din partea taților mai mult simbolice (chiar recunoașterea paternității e un proces kafkian la noi). De ani de zile, chestiunea adopției copiilor din România – procedura dificilă, în urma căreia rezulta un număr mai mare de familii dornice să adopteze decît copii adoptabili, practic interzicerea adopțiilor internaționale etc. – a făcut obiectul campaniilor de presă. Noua lege a adopțiilor nu e nici ea raiul pe pămînt, iar în cazul copiilor cu părinți și rude identificate, traseul nu devine cu nimic mai simplu (orice rudă pînă la gradul IV trebuie să dea declarații în scris că nu dorește tutela). Lipsa educației sexuale în școli și „înlocuirea“ ei, de la vîrste fragede, cu ore de educație religioasă care evită tema procreării împovărează un sistem de asistență socială tot mai debil, prea puțin capabil să ofere alternative la mult supraevaluata responsabilitate maternă (fie și a mamelor de zece ani). Ca să nu mai vorbim despre mult vehiculata consiliere psihologică a femeilor care-și doresc un avort, considerată a fi menită convingerii lor de a păstra copilul, nu prevenirii traumelor ce urmează întreruperii de sarcină. Am putea vorbi zile întregi despre drepturile femeilor, integrarea lor pe piața muncii (sau lipsa ei), despre reprezentarea socio-politică a femeii (sau lipsa ei), despre ziua dublă de lucru și modelul cultural local în care capul familiei e bărbatul și singura responsabilă de creșterea copiilor e femeia, despre exemple concrete de mame amenințate cu pierderea locului de muncă dacă nu revin la serviciu după șase luni de la naștere – dar, evident, asta ar părea fasoane feministe într-o societate atît de ahtiată de egalitate ca România…

Da, România are o problemă cu natalitatea, iar încurajarea ei presupune costuri uriașe. Pentru ca piața muncii din România să fie atractivă pentru imigranți, ar trebui ca salariile și regimul de protecție al angajaților să fie la cu totul alt nivel. Normal că mediul politic ocolește abordarea frontală și realistă a subiectului. Vînturarea interzicerii avortului ca soluție ieftină și miraculoasă pentru creșterea demografică, mizînd, paradoxal, tocmai pe modelul ceaușist (în care statul, în ciuda discursului public, își limita pe cît posibil responsabilitatea socială față de natalitatea forțată, mergînd pe pedeapsă, nu pe recompensă), e o perdea de fum care apelează ipocrit la sensibilități creștine cu destule nuanțe premoderne (natalitate vrem, dar legalizarea mamei surogat – nu).

Dl Baconschi e un deschizător de drumuri – tocmai a dat tonul campaniei de salvare a României prin apelul la mitul cetății asediate și al pieirii naționale, de combătut prin mobilizarea exemplară a femeilor patriei.

Anunțuri

Despre echipa stiri4u

informare spre transformare

Discuție

Comentariile nu sunt permise.

calendar

Martie 2012
L M M M V S D
« Feb   Apr »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  
%d blogeri au apreciat asta: