you're reading...
diverse

De ce nu acceptă lumea musulmană Israelul drept stat evreiesc?

 

Expunerea motivelor lumii musulmane pentru refuzul ei de a recunoaşte Israelul ca statul naţional al poporului evreu.

de Dr. Mordehai Keidar, cercetător la centrul de studii Begin-Saadat, Universitatea Bar Ilan, Israel.

slichot_flagIsraelul vrea recunoaşterea palestiniană ca stat evreiesc sau statul poporului evreu, dar în concepţia palestiniană nu există nicio şansă pentru că acceptarea acestei cerinţe ar însemna trădarea principiilor islamului. Cu toată confruntatrea dintre Organizatia pentru Eliberarea Palestinei(OEP) şi Hamas în aproape orice subiect, cele două părţi rămân unite într-un singur punct: nu vor şi nu pot să recunoască Israelul ca stat evreiesc.

În cuvântarea de la Bar Ilan din iunie 2009, primul ministru Nataniahu a prezentat cerinţa sa din partea arabilor de a recunoaşte Israelul ca statul evreiesc sau ca statul poporului evreu. Reprezentanţi din lumea musulmană şi arabă au întâmpinat această cerinţă aparent nouă cu refuz sau ignorare şi au dat nenumărate explicaţii refuzului.
O explicaţie aproape unanimă a fost că cerinţa amintită este destinată împiedicării “dreptului de întoarcere” în interiorul Israelului pretins pentru refugiaţi şi în acelaşi timp în scopul transferării minorităţii arabe din Israel (n.t. în afară), astfel că nimeni din lumea arabă nu o poate accepta.
Au existat şi alte explicaţii “tehnice”. Numai că în fond e vorba de o problemă mult mai esenţială. Concepţia lumii arabe că Israelul este un stat nelegitim nu are nicio legătură cu graniţele sale şi are cinci componente:

1. Cerinţa Israelului echivalează cu pretenţia de a trăda islamul.
Conform islamului, credinţa evreiască – iudaismul – a fost anulată o dată cu apariţia creştinismului, iar creştinismul a fost anulat de islam. Această concepţie e stabilită în Coran prin cuvintele “Credinţa lui Dumnezeu (Alla) este islamul”, adică Allah nu recunoaşte altă religie înafară de islam. După concepţia sa, islamul a venit pe lume ca Vestirea Adevărului, după ce evreii şi creştinii, fiecare la rândul lor, au modificat şi falsificat ceea ce Dumnezeu (Allah) le-a dat la început. Şi deoarece au făcut astfel, Dumnezeu (Allah) le-a luat din mână funcţia religioasă şi mesajul teologic şi le-au inmânat musulmanilor, ei şi numai ei fiind adevăraţii credincioşi.
În acest fel, după concepţia sa, islamul nu a venit pe lume ca să coexiste cu religile mai vechi, ca egal cu ele, ci ca să le înlocuiască.
De aici, concluzia este că dacă religia evreiască şi-a pierdut semnificaţia şi rolul pe lume, cum poate să existe un stat evreiesc? Şi cum se poate pretinde că există o ţara sfântă pentru evrei cât timp religia lor a fost anulată? Ccum se poate pretinde că evreii, care au o religie lipsită de semnificaţie, să aibe dreptul la o ţară, oricare ar fi, după ce l-au trădat pe Allah şi nu au primit credinta islamului?
În fapt, islamul îi primeşte totuşi pe evrei ca pe “poporul cărţii” şi nu ca pe necredincioşi, dar cu condiţia ca ei să se afle sub autoritatea islamului în calitate de “supuşi” şi să plătească un impozit pe cap de om, ca semn de înjosire (n.t. ceva similar cu “taxa de protecţie” în lumea interlopă de azi…).
Din momentul în care s-au înstăpânit în Palestina, au ucis şi expulzat musulmani, evreii au pierdut şi drepturile pe care le-a conferit acestora “Contractul lui Omar”, emis probabil de califul Omar Ben Hatab, care a cucerit ţara în anul 638 d.Cr, prin care reglementează relaţiile dintre stăpânirea musulmană şi supuşii creştini şi evrei.
Ca urmare, cererea Israelului ca lumea islamică să-l recunoască ca pe statul evreiesc sau ca statul naţional al evreilor contravine celei mai de bază concepţii ale islamului, în virtutea căreia religia evreiască este nulă şi lipsită de semnificaţie. Nataniahu pretinde deci drepturi legitime unei religii neagreate de Allah, în timp ce în Coran stă scris limpede că “cine alege o altă religie decât islamul este neagreat de Allah”.

2. Inventarea poporului evreu.
Iudaismul este văzut în lumea islamică ca o religie comunitară, fără baza etnică sau naţională. De exemplu, în Irak, poporul irakian este considerat a fi compus din comunităţi diferite: musulmani, creştini, sabei, mandei, bahaiţi, iazdiţi, zoroaştri şi evrei, toţi consideraţi fiii naţiunii arabe irakiene.
La fel este situaţia în Yemen, unde sunt toţi consideraţi arabi – arabi musulmani şi arabi evrei. În Maroc, ca şi în general în restul ţărilor arabe, situaţia e similară.
Mai mult de atât, conform concepţiei islamice, ideea este extrapolată la celelalte ţări ale lumii: evreul din Polonia e polonez dpdv etnic şi evreu dupa religie, cel din Franţa la fel şi de aceea nu există pe lume un popor evreu etnic, precum nu există un popor etnic musulman sau creştin.
Şi iată că dintr-o dată, comunitatea evreiască decide că este de fapt un popor, ca şi cum ar arăta cu toţii la fel, ar vorbi aceeaşi limbă, ar avea aceleaşi obiceiuri, ar mânca la fel, s-ar îmbrăca la fel şi ar dansa în ritmul aceleiaşi muzici.
Din punctul de vedere al Islamului, aceasta este minciuna cea mai mare a mişcării sioniste, creând un popor din nimic şi încercând să convingă lumea că există un popor evreu.
Şi mai grav în ochii lumii islamice e faptul că comunităţile evreieşti din lume decid să se mute în Palestina, să-i alunge de acolo pe locuitorii locali şi să intemeieze acolo un stat al cărui nume nici măcar nu-i aminteşte pe evrei, ci pe fiii lui Israel!?
Şi atunci, cum poate să fie recunoscut acest stat ca statul evreilor, care de fapt nici nu sunt un popor?

3. Cui îi aparţine pământul?
Palestina a fost consacrată ca pământ musulman prin două acte. Primul a fost însăşi cucerirea ei în zilele califului Omar Ben Al-Hatab, în anii ’30 ai secolului 7 d.Cr. Din acest punct de vedere, Palestina se află in grupul teritorilor care au fost în trecut sub stăpânire islamică, precum Spania, Sicilia, părţi din Balcani şi care în virtutea acestui fapt trebuie să se întoarcă în sânul islamului.
Al doilea act este tradiţia islamică ce susţine că acest calif a declarat Palestina, de la Iordan şi până la marea Mediterană ca teritoriu Wakf (închinat islamului), deci aparţine tuturor musulmanilor din toată lumea şi pentru totdeauna.
Şi atunci, cum de îndrăznesc evreii, a căror religie e nelegitimă şi care nu sunt un popor etnic, să pretinda ca musulmanii să recunoască cucerirea de către aceştia a Palestinei, cea consacrată exclusiv musulmanilor?

4. Şi ce e cu Ierusalimul?
Musulmanii sunt stăpâniţi de o teamă ascunsă că după ce că Palestina a fost cucerită în 1948 şi Ierusalimul (n. t. răsăritean) în 1967, evreii vor începe să construiască Templul şi atunci iudaismul va redeveni o religie relevantă. O asemenea situaţie ar pune sub semn de intrebare islamul care a venit pe lume pentru a înlocui iudaismul (n.t. si creştinismul).

5. Onoarea arabă rănită.
Recunoaşterea Israelului ca statul poporului evreu ar însemna recunoaşterea de către arabi a infrângerii în razboiul de independenţa din 1948 şi a celorlaltor înfrângeri care au venit după aceea. Ruşinea acestor recunoaşteri ar fi prea mare ca arabii s-o poată suporta.

În concluzie, din unghiul de vedere al islamului, Israelul nu este un stat legitim pentru că:

  • iudaismul e o religie anulată
  • evreii nu sunt un popor etnic
  • teritoriul său e de fapt consacrat islamului

De aceea, cerinţa lui Nataniahu de a recunoaşte Israelul ca statul naţional evreiesc vine în contradicţie cu religia islamică, relevanţa acestuia fiind bazată pe irelevanţa iudaismului. Naraţiunea istorică a islamului, al cărui început se află în secolul 7 d.Cr. vrea să anuleze istoria evreilor în Ţara Israelului, care a început cu 2 milenii înaintea islamului. Concluzia este că lupta legată de legitimitatea statului Israel are loc de fapt pe plan religios, chiar dacă în exterior îmbracă forma unei lupte teritoriale sau naţionale.

Chiar daca Israelul ar rămîne pe un singur metru pătrat de pământ, nici atunci nu s-ar bucura de recunoaşterea lumii arabe ca stat evreiesc.

Mulţi îmi spun: “D-ta transformi un conflict naţional şi teritorial într-unul religios”, considerând că acordarea de concesii teritoriale ar aduce în final la recunoaşterea Israelului de către arabi şi restul musulmanilor ca stat naţional legitim. O asemenea afirmaţie provine de la presupunerea că lumea arabă şi islamica este seculară, la fel ca noi, având acelaşi univers de noţiuni, de valori şi ordini de priorităţi ca şi noi. O asemenea abordare este rezultatul ignoranţei israeliene în tot ce priveşte islamul şi lumea arabă. Ea provine din faptul că noi nu ascultăm, nu citim şi nu intelegem araba şi de aceea nu luăm cunoştinţă de afirmaţiile grele care se exprimă în limba vecinilor noştri şi care sunt ascunse bine de purtătorii de cuvânt ai aşazisului “dialog interconfesional”, complet inutil cât timp islamul se vede pe sine exclusiv ca “singura credinţă a lui Dumnezeu”, iar pe evrei, după spusele Coranului, îi considera “fiii maimuţelor şi porcilor” şi “ucigaşii profeţilor”.
Concluzia care se desprinde este că şi acordurile de pace existente cu Egiptul şi Iordania sunt bazate pe interesele regimurilor ce le-au incheiat şi nu pe voinţa popoarelor acestora. Din punctul de vedere al islamului, religia dominantă în zonă, acordurile sunt temporare, după exemplul “păcii de la Hodeibiia” din anul 628, acorduri pe care musulmanul le incheie atunci când nu poate să-şi învingă adversarul.

Atâta timp cât Israelul este puternic, atât în exterior cât şi în interior, acordurile vor fi respectate, dar atunci când va căpăta o imagine de slăbiciune în ochii inamicilor săi, acordurile se vor prăbuşi.
Sursa: Israel Haiom, 1 octombrie 2010. Traducere: Corneliu

About echipa stiri4u

informare spre transformare

Discuții

Comentariile sunt închise.

calendar

Noiembrie 2012
L M M M V S D
« Oct   Dec »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
%d blogeri au apreciat asta: