you're reading...
BUSINESS, CULTE RELIGIOASE, POLITICA SI DEMOCRATIE

Ritual și putere în biserica baptistă (4): sacrament sau simbol?

sursa imaginii: http://www.carti-online.com/vointa-de-putere-p-933.html

Instituţiile au reguli interioare şi secrete de serviciu. Acestea sunt apărate prin contracte şi regulamente, ba chiar prin legile statului dacă este vorba de securitatea naţională sau de interesele economice ale unei ţări. Şefi, birouri sau indivizi însărcinaţi cu păstrarea secretelor sau cu depistarea celor care le-au transmis unei terţe părţi te ameninţă, te şicanează, te dau în judecată sau pur şi simplu îţi aplică o corecţie fizică sau te lichidează pentru a da o lecţie. Cei ce intervin pentru păstrarea discreţiei sunt dispuşi să fie plătiţi, după cum sunt dispuşi de cele mai multe ori să ia nişte bani şi cei care în viziunea unora le trădează secretele.

Lumea religioasă nu face excepţie de la toate astea şi dacă în creştinism eventual eşti făcut trădător, ţi se mai dă peste nas în public sau în particular de cîte un fost tovarăş mai zelos, în alte religii precum în islam ţi se ia viaţa pentru că dacă ai trădat şi te-ai lepădat de adevărata, unica şi cea mai veche credinţă, nu meriţi să trăieşti.

Dar să uităm oile vecinului şi să revenim la oile noastre mai mult pierdute ale lui Izrael, dacă ar trebui să folosim o metaforă a Noului Testament, pentru că la urma urmei, ce suntem noi creştinii altceva decât adevărata turmă a lui Izrael, adevăratul popor al Domnului şi deci, adevăraţii lui aleşi.  Şi dacă vreţi putem discuta despre oile cele pierdute ale lui Izrael, de cele negre, tot ale lui Izrael şi de lupii ce le dau tîrcoale, la fel şi despre păstorul cel bun, cel plătit sau despre ciobanul turmei lui Izrael. Deocamdată lăsăm caprele şi ţapii în mila Domnului.

Nu vreau să divulg nici un secret al bisericii baptiste, ci numai să analizez o stare de fapt ce contravine atât doctrinei, cât şi practicii ei.

Biserica baptistă are 2 – două – acte de cult sau simboluri, care în alte biserici se numesc şi sunt definite ca sacramente sau taine. În speţă este vorba de botez şi cină, care mai sunt completate în BO şi BRC de alte cinci pe care nu o să le mai amintesc. Diferenţa esenţială între simbol şi sacrament sau taină constă în faptul că simbolul nu este ceva în sine, ci doar aduce a ceva, pe când taina sau sacramentul conferă o măsură de har, actul respectiv putînd fi re-editat cu același efect.

Deci, dacă e vorba de botez, cu toate că nu îi dă ceva în plus faţă de momentul dinaintea lui, în afara certificării apartenenţei la biserica baptistă, baptiştii insistă să fie făcut şi în plus insistă să fie făcut în mod conştient, adică prin decizie proprie, excluzând astfel botezul copiiilor, considerați incapabili să ia o astfel de decizie. Adepţii sacramentelor sau a tainelor spun că botezul poate fi făcut curând după naştere, pentru că prin el persoana botezată devine creştin(ă) şi nu contează cine este botezat şi la ce vîrstă, nici dacă cel ce botează trăieşte în neorânduială, pentru că prin sacrament sau taină Dumnezeu, nu omul, este cel ce acționează și garantează calitatea, conferind o măsură de har asupra individului care suferă actul de cult.

Bineînţeles că există şi unii care afirmă că de fapt este vorba de o conlucrare între cei trei, cel ce performează sacramentul – adică preotul – cel ce suferă sacramentul – adică enoriaşul şi cel ce este sursa sa, adică Dumnezeu, fără a uita a patra parte, Biserica vie, care poate participa direct sau indirect. Dar asta e pentru teologi.

În discuţiile avute cu diverşi enoriaşi din biserici baptiste şi penticostale (oameni cu bun simţ, studenţi, pastori şi alte categorii) a apărut de cel puţin 22 de ani ideea că Cina sau euharistia este mai mult decît un simplu simbol, mai mult decît o simplă amintire sau reamintire a unui act făcut de Isus Cristos în urmă cu circa 2000 de ani. Nimeni nu a putut să spună ce este acel plus, cum poate fi definit, dar toţi au afirmat că doar o comemorare sau o aducere aminte este mult prea puţin. Bineînţeles că orice este în plus faţă de aşa ceva contravine Mărturisirii de credinţă.

În accepţiunea baptistă cel ce dă şi cei ce împart elementele euharistiei trebuie să fie într-o stare de curăţenie spirituală. Nimeni şi nimic nu spune de ce, dar probabil că această stare se explică prin cercetarea dinaintea participării la euharistie. În acest sens curăţia este una personală, privată, ascunsă, fără să existe nici un fel de garanţie în ceea ce priveşte actul în sine sau calitatea celui ce participă la un astfel de act. Aceasta cu atît mai mult cu cît Mărturisirea de credinţă a bisericii baptiste stipulează inexistenţa clerului şi egalitatea tuturor credincioşilor.

Ca atare, în lipsa unei descendenţe apostolice sau a unei succesiuni de acest tip, care elevează poziţia celebrantului, nimic nu îl pune pe pastor mai presus de credinciosul de rînd. Ba unii ar putea susţine chiar, avînd în vedere unele fapte sau vorbe ale acestuia, că alţi credincioşi au o poziţie mai proeminentă. Cel puțin în ceea ce privește sfințenia. În acest caz, un credincios angajat într-o anumită lucrare îl poate devansa pe pastorul leneş sau obosit, un proroc sau o soră care spală picioarele sfinţilor, un samaritean care tocmai salvează viaţa izraelitului căzut între tîlhari are un loc consacrat de o autoritate superioară, în comparaţie cu specializarea îngustă a “dării” cinei.

În fine, situaţia se agreavează de cele mai multe ori pentru credinciosul de rînd care din diferite cauze nu participă în euharistie, refuzînd elementele (dar fiind prezent la eveniment sau pur şi simplu ingnorînd evenimentul prin absenţa sa).  Şi aici se pot discuta anumite nuanţe şi implicaţii. Dar dincolo de eventuala neparticipare, accentul în acest caz cred că ar trebui pus pe neparticiparea voită, pe refuzul individual sau conştient al credinciosului ce trăieşte în păcat şi are impresia sau simte că nu a trecut destul timp pentru ca actul împăcării sau al iertării şi acceptării să aibă un efect real. Cu foarte puţină imaginaţie ne putem închipui o biserică în care toţi credincioşii refuză în mod individual să ia cina din anumite cauze. Ar fi un mare scandal, o mare surpriză, s-ar da peste cap  aşa-zisul serviciu divin, cerurile s-ar clătina, tronurile se vor şubrezi şi probabil că responsabilii în cauză (comitet, diaconi, etc) ar fi luaţi la întrebări. Dar bineînţeles că aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată. Dar poate greșesc sau cine ştie, sunt proroc…

Într-o situaţie oarecum asemănătoare s-ar afla cineva cînd pastorul şi diaconul bisericii care au dat şi împărţit cina se aflau într-o stare de conflict declarat cu o parte din biserică. Ce face în acest caz credinciosul? Face ceva rău dacă o ia sau face ceva rău dacă nu o ia?

Cum am trecut prin această experiență și cum o reconciliere sau o acceptare a abuzului celor doi nu era posibilă, am luat cina, motivîndu-mi acţiunea din perspectivă sacramentală: cel ce a instituit, de fapt girantul actului este Dumnezeu. Cercetîndu-mă/ne puteam lua cina pentru că poziţia mea/noastră era în ascultare de Isus Cristos şi în părtăşie cu el, pastorul şi diaconul urmînd să dea socoteală în ceea ce îi priveşte unor instanţe superioare. Zis şi făcut. Astfel cina a devenit dintr-un simplu simbol supus pervertirii umane, un sacrament girat de divinitate. Această poziţie însă nu este specifică bisericii baptiste, ci celei anglicane.

În cazul meu, cu ocazia cinei, păstorul îşi făcea o curăţire explicită, spunînd despre sine cît este de pocăit, cît de mult se nevoieşte pe cale şi ce părtăşie are el cu Domnul (whatever this means). Era un ritual ce ţinea cîteva minute bune, dar de care beneficia doar el. Vorba aia: reclama, sufletul comerţului. Nimeni nu mai avea loc, nici timp să facă aşa ceva. Poate cineva ar fi dorit. În lipsa unei descendenţe apostolice şi a unui sacrament ritualul discursul pastorului le înlocuia pe amîndouă.

În plus credinciosului de rînd i se transmitea un mesaj uşor de descifrat: sfinţenia declarată  public de un slujitor este marca succesului şi a puterii lui de necontestat. Doar el este curat, sfînt, mai aproape de Dumnezeu. Această poziţie inspiră sau chiar impune o infailibilitate demnă de un papă, dar este în contradicţie cu poziţia reală, cea faibilă, atît în teorie cît şi în practică.

Deci, puterea şi ritualul, combinate cu o sfinţenie de tip personal, face mai mult decât doctrina, Scriptura şi tradiţia. Fie ea şi sfântă.

Mă mai întreb ce părere ar avea Nietzsche…

Soluţii?

sursa facebook

About echipa stiri4u

informare spre transformare

Discuție

Comentariile sunt închise.

calendar

Ianuarie 2013
L M M M V S D
« Dec   Feb »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  
%d blogeri au apreciat asta: