În numele tătucului Stalin. Comuniștii și Biserica în Europa Centrală și de Est

de Jacek Borkowicz

Bulgaria

Biserica Ortodoxă, care reuneşte majoritatea cetăţenilor ţării, a fost înfiinţată în Bulgaria abia în 1870, ca urmare a eliberării bulgarilor ortodocşi de sub dominaţia ortodoxiei greceşti. Nu mult după asta a fost creat statul bulgar, în urma victoriei Rusiei împotriva Turciei. În acest context, Biserica Ortodoxă independentă din Bulgaria a preluat modelul ortodoxiei ruseşti. Ajunşi la putere în 1945, comuniştii au arestat peste 150 de clerici, câţiva dintre ei fiind condamnaţi la moarte sau torturaţi până la moarte în închisoare. Mai multe victime s-au înregistrat însă în rândul laicilor, cea mai mare represiune având loc la mijlocul anilor ’50. Autorităţile au decis să facă biserica dependentă ierarhic de regimul politic şi să izoleze clerul de societate. Au reuşit asta, însă încercările comuniştilor de a marginaliza complet ortodoxia nu au fost de succes. Până la sfârşitul regimului, marea majoritate a oamenilor a continuat să-şi boteze copiii.

Spre sfârşitul epocii comuniste, a început să prindă contur şi o opoziţie ortodoxă. Liderul ei a fost părintele Christofor Subev, iniţiatorul unor proteste în masă împotriva sistemului ateu. În afara Sofiei, însă, opozanţii n-au avut prea mare influenţă. Patriarhul Maxim, care a condus Biserica din 1971, a fost numit de autorităţi, încălcând astfel legea ecleziastică, iar 11 din cei 15 membri ai episcopatului au fost colaboratori ai poliţiei secrete. Maxim nu s-a numărat printre ei; cu toate astea, în ochii liber-cugetătorilor, el a devenit un simbol al unei ordini vechi şi discreditate.

Nemulţumirea faţă de vechea ordine s-a intensificat după căderea comunismului, la mijlocul anilor ’90, când 40% din credincioşi au părăsit Biserica Ortodoxă. Printre ei se aflau şi trei episcopi care, în 1996, şi-au numit propriul patriarh, Pimen. De atunci, Bulgaria are două structuri ortodoxe independente.

Beneficiind de simpatia Uniunii Forţelor Democratice, aflată la conducere şi formată din foşti activişti ai opoziţiei, susţinătorii lui Pimen au obţinut în tribunal invalidarea investirii lui Maxim. Guvernele care au urmat nu au sprijinit însă Biserica Ortodoxă a lui Pimen, care era numită adesea „Sinodul Alternativ”.

După moartea patriarhului, statul a anulat decizia de a invalida investirea lui Maxim. La 21 iunie 2004, preoţi devotaţi Sinodului Alternativ au fost alungaţi cu forţa din cele 250 de temple pe care le ocupau (circa 10% din totalul templelor). Ele au fost returnate „vechii” Biserici Ortodoxe. Preoţii alungaţi au continuat însă să ţină slujbe în faţa uşilor închise. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat ilegală exproprierea, templele nu au fost returnate proprietarilor de drept. Astăzi, Sinodul Alternativ e prea slab pentru a se apăra singur, sfera sa de acţiune şi numărul adepţilor scăzând semnificativ.

Cehoslovacia

Atât în Republica Cehă, cât şi în Slovacia, cea mai populară religie a fost catolicismul. Cu toate acestea, Biserica Catolică a jucat un rol diferit în cele două țări. În Republica Cehă, influenţa catolicismului a slăbit puternicele tendinţe seculare, îndreptate adesea împotriva Bisericii. Comunitatea catolică era văzută drept un rival, la fel şi anumite minorităţi religioase. La momentul loviturii de stat comuniste din 1948, numărul catolicilor a scăzut şi mai mult ca urmare a expulzării germanilor sudeţi. O poziţie mai fermă au avut-o doar catolicii din Moravia, regiune aflată în estul Republicii Cehe. În Slovacia, în schimb, Biserica Catolică a dominat toate sferele vieţii publice. Asta s-a datorat în mare parte faptului că, spre deosebire de cehi, societatea era mai puţin urbanizată. Preoţii locali aveau o mare influenţă, iar amintirea naţiunii slovace catolice, care fusese aliata celui de-Al Treilea Reich, era încă prezentă.

Comuniştii au transformat Biserica Catolică în principala lor ţintă. Instituţiile ecleziastice au fost desfiinţate, iar câteva mii de activişti religioşi au fost trimişi după gratii. O măsură drastică a fost anihilarea ordinelor religioase. În noaptea de 14 aprilie 1950, poliţia politică a evacuat toate mănăstirile de bărbaţi, arestând 2.200 de călugări. Aceştia au fost trimişi în lagăre, instalate în mare parte în clădirile mănăstirilor. La scurt timp după, aceeaşi soartă au avut-o şi călugăriţele, care au fost transportate într-o mănăstire abandonată, Bila Voda, aproape de graniţa cu Polonia. Acest loc de detenţie a funcţionat până la sfârşitul regimului comunist. Lagărele pentru călugări au fost desfiinţate în 1955. Cei eliberaţi nu s-au putut întoarce în mănăstirile lor, transformate între timp în depozite, muzee sau centre de antrenament pentru poliţia politică.

Tot în 1950, Biserica Greco-Ortodoxă a fost desfiinţată. În anii’60 şi’70, represiunea s-a mai domolit. Unele ordine, majoritatea femeieşti, au continuat să funcţioneze, iar credincioşilor le-a fost permisă o activitate socială limitată. După „Primăvara din Praga”, din 1968, Biserica Greco-Ortodoxă a fost reinstituită. Stabilizarea a fost însă un efect al subordonării stricte în faţa comuniştilor, în toate aspectele vieţii Bisericii. A trimite un copil la o şcoală catolică însemna a-i nega şansele unei educaţii viitoare. Pentru a slăbi unitatea comunităţii, autorităţile au înfiinţat organizaţia „Pacem in Terris”, în 1971, care a reunit preoţi supuşi regimului. O piedică dificilă a fost faptul că statul trebuia să aprobe hirotonisirea preoţilor. Regimul făcea greu astfel de „concesii” şi le anula dacă suspecta lipsa de loialitate. Era uşor ca preoţii să ajungă pe lista neagră – chiar şi o predică despre numărul în creştere al divorţurilor era suficientă.

Numărul preoţilor catolici activi a scăzut la jumătate. Pentru a preveni prăbuşirea structurilor bisericii, clericii au început să facă hirotonisiri secrete, în urma unor consultări cu Sfântul Scaun. Sute de preoţi şi câţiva episcopi au fost hirotonisiţi pe această cale. Formarea unor structuri underground ale Bisericii a extins câmpul de luptă al statului ateu împotriva religiei. În cadrul acestei bătălii, a apărut o întreagă generaţie de preoţi disidenţi. Succesorii independenţi ai statului cehoslovac, Republica Cehă şi Slovacia, şi-au implementat propriile modele de libertate religioasă. În Slovacia, Biserica Catolică a rămas cea mai mare comunitate religioasă (însumând două treimi din populaţie), deşi nu mai are rolul social de dinainte. În Republica Cehă, astăzi una dintre cele mai seculare ţări din Europa, catolicii reprezintă doar 10% din populaţie.

RDG

La nivel oficial, aparatul de stat comunist din Republica Democrată Germană a păstrat o atitudine neutră faţă de toate religiile. La momentul înfiinţării RDG, o bătălie pe faţă cu religia nu era oportună, pentru că noul stat trebuia să se prezinte în faţa Germaniei de Vest drept un exemplu de „democraţie populară”. Partidul SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands), autodefinit ateu şi anti-biserică, a preluat însă monopolul guvernării în Germania de Est. Formaţiunea controla exclusiv educarea tinerilor şi a clasei muncitoare. Bisericile aveau voie să interacţioneze doar cu preşcolarii şi cu persoanele în vârstă. mai departe aici: