„Să faci educaţie acasă nu este uşor. Dar se presupune că tu eşti adultul. Că tu ştii ce faci şi eşti capabil, eşti pregătit să fii un ghid pentru copilul tău. Să îl ajuţi să descopere”. Cuvintele Sorinei Oprean – Rojas vin după o experienţă de mulţi ani în educaţia alternativă. Are o fiică de 19 ani şi un băiat de 17 ani, amândoi şcoliţi acasă. Împreună cu soţul ei, au decis, când copiii erau încă mici, că a-i educa acasă era opţiunea care le surâdea cel mai mult.

 

 

de Camelia Jula

 

Locuiau în Spania, în momentul respectiv, unde sistemul este oarecum similar celui românesc. Acum, sunt în Bucureşti. Fata lor a terminat liceul şi se pregăteşte să studieze în Japonia, iar pentru asta învaţă intens japoneza. Mai vorbeşte română, spaniolă şi engleză, la fel ca fratele ei, care încă este la liceu (tot la distanţă) şi este pasionat de tehnologiile moderne de editare audio – video şi de fotografie. La 48 de ani, Sorina este o mamă împlinită: copiii ei sunt pregătiţi nu să „înfrunte” lumea, ci să o ajute să evolueze, punând societăţii la dispoziţie dorinţa lor de a face ceva util şi celor din jur.

Pe Sorina aţi cunoscut-o (unii dintre voi, cel puţin) în urmă cu aproape patru ani, când scria, pentru TOTB, un text intitulat „De ce îmi învăţ copiii acasă”. Acolo, ea a expus toate motivele pentru care a luat această decizie, împreună cu soţul ei. Între timp, copiii au crescut, formarea lor s-a diversificat şi am invitat-o pe Sorina să ne vorbească despre rezultate. „Soţul meu mi-a dat mână liberă în această privinţă. A avut încredere în mine. Iar copiii noştri au învăţat, prin preajma noastră, tot felul de lucruri, nu doar să scrie şi să citească. Au învăţat, spre exemplu, şi engleză, pe lângă română şi spaniolă. Ne uitam la casete video, le cumpăram în original, în limba engleză, pentru ei. Şi aşa au învăţat. Acum un an, fiica mea a luat examenul de Cambridge Advanced English – un nivel destul de înalt pentru cineva care a studiat doar doi ani engleza în mod formal – iar băiatul studiază, acum, nivelul First Certificate. Copiii mei s-au dezvoltat normal, au fost veseli, sănătoşi, ceea ce contează foarte mult. Pe fiica mea am învăţat-o să citească la 7 ani, iar fiul meu a învăţat oarecum singur, alături de noi, că ne-a văzut cum ne jucam cu literele (sunt doi ani diferenţă între ei). Am avut noroc cu soţul meu, că a fost pe aceeaşi lungime de undă cu mine”, mărturiseşte Sorina. Nu a urmat niciun fel de programă şcolară şi nici nu a înscris copiii la o şcoală la distanţă, în prima fază. În loc să îi chinuie cu ore de caligrafie, i-a încurajat să deseneze. „Le plăcea foarte mult şi desenau întruna. Şi i-am lăsat foarte mult să se joace, pentru că aveau nevoie de asta. Am văzut că amândoi aveau ureche şi talent muzical, aşa că i-am dus la ore de muzică. Mergeau de două ori pe săptămână şi veneau încântaţi că învăţau să cânte. Când au mai crescut, fiica mea a vrut să meargă la balet, fiul meu, la taekwondo (ar fi vrut karate, dar nu am găsit curs acolo unde eram). Cam tot timpul, după o anumită vârstă, au avut activităţi, să zicem, mai formale, dar nu compuse din atâtea ore!”.

Când au mai crescut, copiii făceau cu mama lor cam jumătate de oră pe zi de exerciţii: „Matematică (de bază), lectură, dictări scurte, câteva fraze în română sau spaniolă – asta era o activitate mai formală. Apoi, lucram diverse proiecte, deja aveam calculator, căutam pe internet proiecte, cu fişe, cu desene, din domenii diverse, de la astronomie la istorie, dar să fie potrivite pentru ei, deja aveau 8 – 10 ani. Când fiica mea a împlinit 13 ani şi fiul meu, 11, mi-am pus problema că, dacă mai târziu vor dori un tip de educaţie formală, cum ar fi să se înscrie la o universitate, trebuie să aibă documentele necesare, foaia matricolă, o instrucţie mai structurată şi mai apropiată unei programe şcolare de liceu, cu care eu singură nu m-aş fi descurcat atât de bine. Aşa am luat decizia să îi înscriu la o şcoală la distanţă (o şcoală-umbrelă – n.r.). Fiica mea avea 13 ani şi a intrat în clasa a opta, iar fiul meu avea 11 ani şi profesoara care i-a evaluat a spus că are nivelul celor mai mari cu un an decât el, aşa că a intrat direct în clasa a şaptea. Era o şcoală americană, pentru că, desigur, unde găseşti şcoli la distanţă? SUA, Canada, poate Australia. Şi cam atât”, rememorează Sorina.

 

 

Sorina a fondat, în Spania, împreuna cu alte familii, o asociaţie de părinţi care practică educaţia acasă şi au format, cu toţii, un grup care se documenta şi împărtăşea informaţie utilă pentru opţiunea aleasă. Când au căutat şcoala-umbrelă unde să înscrie copiii, au dat mai întâi de West River Academy, „unde inclusiv familii din România au copii”, spune Sorina, pentru ca mai apoi să ajungă la The Oaks Private School, „un liceu ceva mai scump, pentru că are mai multe acreditări. Dar suntem mulţumiţi. Pe mine ce mă interesa era să fie o şcoală riguroasă pe partea de realizare a foii matricole a copiilor, a evaluării şi notării pe cei patru ani de liceu, pentru că, dacă doream ca această diplomă de liceu să fie echivalată, ulterior, aveam nevoie de ceva oficial foarte corect, bine făcut”. Evaluarea copiilor pentru a fi acceptaţi la şcoală s-a făcut în urma unor materiale trimise de ei. „Uneori, şcolile de acest tip se bazează şi pe părinţi, ca evaluatori, pentru că un părinte poate evalua foarte corect nivelul copilului său. Eu, de exemplu, ştiu exact ce ştie copilul meu. Ştiu ce cantitate de informaţie a reţinut şi cum, pentru că văd asta când vorbesc cu el. Ştiu mai mult decât ar putea şti un profesor care nu îl cunoaşte. Dar eu îl cunosc, îl văd cum evoluează de la un an la altul, îi pot determina gradul de maturizare atins”, consideră Sorina.

 

„În Marea Britanie este un sistem atât de flexibil, încât şi cei educaţi acasă se pot pregăti singuri pentru bacalaureat. Ei dau, de fapt, examene numite A Levels, pentru care pregăteşti două sau trei materii care te interesează pe tine cel mai mult şi dai examen din ele. Cred că din cauza asta englezii nu au şcoli la distanţă, pentru că sistemul lor de evaluare nu este precum bacalaureatul nostru sau examenul din Spania de terminare a studiilor liceale sau SAT-urile americane. Ei au o lege veche de peste trei secole care spune că cel mic poate merge la şcoală sau poate să înveţe altfel – şi aşa se poate pregăti acasă pentru orice examen de care poate avea nevoie”.

 

Odată copiii înscrişi, din programa şcolii pot fi alese anumite materii de studiu pentru ei, iar logica spune că alegi acele materii potrivite talentului şi abilităţilor lor: „Doar nu o să îi alegi ceva care să nu îi placă şi la care să ia numai note proaste! Americanii sunt mai flexibili în privinţa asta. Sigur că au anumite materii pe care trebuie să le faci şi sunt considerate bazice, dar nu cu o programă obligatorie. Ei vor să vadă o evoluţie a copilului, de la un an la altul, de la un nivel la altul. Pentru că, dacă la un moment dat te interesează un lucru în mod deosebit şi nu l-ai aprofundat în şcoală, o vei face pe cont propriu. Ideea este să nu rămâi pe loc, dar nici să nu te chinui cu lucruri pe care poate nici nu le înţelegi încă şi nici nu ai nevoie de ele mai târziu. Dar, ca exemplu de flexibilitate: liceul unde am înscris copiii are o oarecare înclinaţie religioasă. Iar noi nu avem o astfel de înclinaţie. În aceste condiţii, liceul ne-a dat posibilitatea ca, în loc să studiem Biblia, să facem istoria religiilor şi etică. Pentru studiu, ei te lasă să foloseşti orice manual doreşti, doar să le spui ce anume vei folosi, ca să îl poată verifica şi ei, să vadă de unde şi ce a învăţat copilul. Spre exemplu, când copiii mei aveau 16 şi 14 ani, au fost acceptaţi la un curs universitar la Open University, în Anglia, unde au făcut spaniolă. Am scanat cuprinsul cărţii ca să îl trimit şcolii din America, să ştie despre ce era vorba; şi, bineînţeles, puneam şi link-ul cursului, unde se putea verifica şi materialul on-line. Dacă, să zicem, studiezi artă şi ai acasă un set de albume, ale tale, foarte bine, poţi să le foloseşti, nu trebuie musai să cumperi un manual. Practic, libertatea de alegere a materialelor „didactice” este infinită. Ei acceptă şi li se pare normal ca procesul de învăţare să aibă loc într-o multitudine de feluri. Pentru că la fiecare copil învăţarea se întâmplă altfel”.

 

 

Iar familia şi anturajul au un rol esenţial în procesul de învăţare urmat de copil. „Unii preferă să lucreze după cărţi, alţii ies şi se duc în muzee, în natură, alţii aleg materiale audio-vizuale. Iar alţii le folosesc pe toate – ceea ce unii numesc „patchschooling” (terment inspirat din tehnica patchwork, unde se cos mai multe petice pentru a obţine o pătură). De-a lungul vieţii copilului, se pot folosi mai multe metode didactice şi mai multe materiale, cum e şi firesc; fiecare etapă are cerinţele ei şi anumite metode se potrivesc mai bine într-una decât în alta. În plus, în ziua de astăzi, tehnologia ne ajută foarte mult în acest sens. Noi, spre exemplu, am profitat la maxim de filmele istorice, pentru a-i ajuta pe copii să înţeleagă. Eu nu pot să recreez istoria, să le arăt copiilor mei cum a luat Napoleon bătaie la Waterloo, dar un film creat de oameni care s-au documentat riguros pentru a crea costumele, decorurile, lanţul evenimentelor, poate să le arate. Geografia am învăţat-o pe viu, ne-am dus la sora mea în Franţa ori de câte ori am prins bilete mai ieftine de avion. Studiam revistele de călătorie pe avion, învăţam geografia din mers. Pe mine, în primul rând, m-a interesat ca ei să înveţe să citească o hartă. Mi se pare esenţial să ştii asta, pentru orice fel de situaţie. Apoi am explorat lumea pe hărţi. Asta e geografia, de fapt. Am învăţat ieşind din casă. Nu închişi într-o cameră. Nu stai în casă. Copilul educat acasă nu stă în casă, deşi recunosc că termenul homeschooling poate induce în eroare; cred că poate cel mai bine s-ar traduce ca educaţie de casă, ca şi cum ai spune pâine de casă sau cozonac de casă, adică, ceva făcut în mod tradiţional, curat, cu ingrediente naturale – dar educaţia de casă nu are loc în casă, ci pur şi simplu are loc într-un mod tradiţional, aşa cum s-au educat toţi strămoşii noştri, în aer liber, în casă, în comunitate, în instituţii… peste tot!”, accentuează Sorina libertatea nelimitată oferită de opţiunea de a educa copilul prin experienţa directă cu un domeniu.

 

„Şcolirea nu te învaţă diversitatea, te învaţă intoleranţa. Te înregimentează. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel, toţi trebuie să stea în acelaşi spaţiu, toţi trebuie să înveţe acelaşi lucru, toţi trebuie să aibă acelaşi nivel de învăţătură, toţi sunt obligaţi să facă ce le spune un nene sau o tanti. Unde este varietatea? Orice copil normal se plictiseşte. Nici la serviciu, ca adult, nu faci toată ziua acelaşi lucru”.

 

„Lumea nu îşi dă seama, dar copilul când merge la şcoală este închis între pereţi cinci – şase ore pe zi. Unii numesc asta socializare cu alţi copii. Cred că mai degrabă se uită unii la alţii, pentru că nu poţi numi o pauză de zece minute interacţiune socială. Nu-mi spune că este suficient pentru ca nişte copii să interacţioneze în mod adecvat! Apoi se întorc acasă, unde stau închişi între alţi pereţi, pentru că trebuie să îşi facă temele, o altă gogoriţă, din punctul meu de vedere, căci nu lasă timp copilului nici să se odihnească după cele cinci – şase ore petrecute la şcoală. Abia apoi, unii mai au fericirea sau nefericirea să se ducă la activităţi extraşcolare, unde de fapt lucrurile se petrec tot între patru pereţi. În aceste condiţii, poate îmi spune şi mie cineva cine stă mai mult între patru pereţi, copilul şcolit în sistem sau cel educat acasă? Că eu pe ai mei i-am luat cam peste tot cu mine, inclusiv la cumpărături, pentru că şi acolo învaţă o mulţime de lucruri – aceea este socializare! Învaţă din comportamentul meu cum să interacţioneze cu străini, ce faci când nu găseşti ce doreşti de cumpărat, cum rezolvi un conflict… Ca părinte, trebuie să fii foarte atent, pentru că eşti exemplul lor. Ei învaţă din atitudinea ta şi din comportamentul tău, nu din ceea ce le spui”, explică Sorina.

 

 

Evaluarea copiilor înscrişi la şcoala-umbrelă s-a făcut prin lucrări trimise sau proiecte diverse. „Recent, fiul meu a făcut un proiect despre Vestul Sălbatic. Proiectul este comun, dar fiecare îl dezvoltă altfel. Asta mi se pare cel mai frumos: cred că nici profesorul nu se plictiseşte când trebuie să evalueze, să citească proiectele. Fiecare copil observă alte trăsături ale unui fenomen sau ale unui personaj. Nimic nu este greşit, nici o variantă abordată nu este incorectă. Fiecare spune adevărul, dar în felul său, din perspectiva sa. Practic, proiectul este multidisciplinar, te face să legi mult mai bine elementele care compun viaţa, pentru că nu studiezi doar istoria sau doar geografia, separate. Le studiezi în context: istoria vremii, economia vremii, tehnologia extragerii aurului, societatea, psihologia oamenilor. Vrei, nu vrei, atingi tot. Şi primeşti multe materiale cu care să lucrezi, inclusiv video. Mi se pare atât de trist că şcolile din ziua de azi nu profită de toate aceste surse de informaţie şi îi ţin pe copii cu nişte cărţi prăfuite, care nu sunt nici măcar cele mai bune materiale de informare… Nici nu ştiu cum rezistă copiii în şcoli. Plus că, dacă le ceri copiilor să înveţe lucruri peste nivelul lor de maturizare şi înţelegere, ei nu le asimilează şi efectul este contrar celui scontat: îi scârbeşte faptul că trebuie să înveţe ceva ce nu înţeleg. E ca şi cum i-ai pune să desfăşoare o activitate adultă, la o vârstă la care nu pricep ce înseamnă asta! Ajung să fie traumatizaţi, să nu mai vrea să ştie nimic”.

Fiica Sorinei are diploma de terminare a liceului (prin educare acasă, sub o şcoală-umbrelă), pe care familia doreşte să o echivaleze în Spania, în cazul în care ea va dori să urmeze acolo alte studii. Însă fata are alt vis: să plece în Japonia, pentru a studia la o şcoală de artă. „Este foarte talentantă şi munceşte acum pentru a ajunge la un nivel adecvat de japoneză, merge la cursuri, a dat recent o testare, mai are de dat încă două. Apoi vom vedea cum o putem trimite acolo cu un efort financiar mai mic, nu este uşor, dar acesta este visul ei şi noi o sprijinim cât se poate. A cochetat şi cu ceva legat de arta cinematografică, poate face şi asta. Dar, în orice caz, ea mi-a zis că ar vrea să lucreze acum. Amândoi copiii mei sunt deja pregătiţi să lucreze, sunt, cum se spune, cetăţeni apţi să ajute societatea. Fiul meu, când avea 16 ani, a colaborat voluntar într-un proiect de implementare a unui program informatic la Institutul Cervantes (proiect care viza toate institutele Cervantes din lume). Se ducea acolo de trei ori pe săptămână, câte patru ore, ca o mică normă, un part-time, pentru care se trezea el singur când trebuia, dimineaţa, foarte conştiincios. I-a plăcut foarte mult. Şi asta este problema mea acum: văd că amândoi copiii mei sunt cu motoarele turate, sunt pregătiţi să lucreze, să ofere societăţii experienţa şi ştiinţa lor, însă legislaţia nu prea permite tinerilor (mai ales atât de tineri) să facă asta. Legislaţia şi normele economice sunt atât de restrictive, încât tinerii nu prea au şanse. Citeşti despre Mark Twain cum a muncit, acum două secole, la vândut ziare, la vândut limonadă, la scris articole şi, în vremea aceea, era voie să facă asta. În America cred că şi acum mai e voie, dar aici, în Europa, fie nu ai voie, fie ai voie, dar cu multe piedici de trecut, taxe de plătit, condiţii de îndeplinit; până la urmă, nu mai apuci să o faci. Fiica mea mi-a spus că vrea să lucreze, să fie pe picioarele ei. S-a interesat cum poate face asta în Japonia, cu viza de student, pentru că există această posibilitate”, povesteşte mama mândră de copiii ei. Băiatul, care mai are puţin până va termina şi el „liceul” în această formulă la distanţă, este pasionat de tot ce are legătură cu audio-vizualul: „Îi plac fotografia, editarea de filme, tehnologia sunetului; este ceva foarte modern, foarte actual şi se pricepe la asta”.

 

„Am citit recent un articol în care un om de ştiinţă explica simplu că toate mamiferele învaţă prin joacă, joaca e o simulare a ceea ce trebuie să faci, nu una falsă, ci una care îţi arată ce abilităţi ai, ce dexteritate ai, te lasă să le dezvolţi. El dădea ca exemplu puii de mamifere prădătoare – lupii, mai exact. Ei trebuie să înveţe să vâneze, pentru asta au nevoie să îşi dezvolte corpul, muşchii, forta, atenţia, dar cum? Prin joacă cu fraţii sau cu adulţii din haită. La primate, în schimb, rudele noastre, jocul are un alt rol: de dezvoltare a unei componente sociale, pentru că primatele trăiesc în comunitate şi nu ai cum să dezvolţi componenta asta decât prin joc. Cine spune că la şcoală deprinzi valori sociale, nu ştie despre ce vorbeşte. Noi am uitat cât de importantă este joaca pentru copii şi cât de mult învaţă ei, de fapt, prin joc”.

 

Amândoi copiii Sorinei au prieteni, sunt sociabili, o pregătire intelectuală şi capacitatea de a se descurca în situaţii variate. „Anul trecut, când avea 18 ani, fiica mea a plecat o lună în Japonia, singură. Iar fiul meu a vrut el să participe voluntar în proiectul de la Cervantes. În ceea ce priveşte programa şcolară: există oameni care critică faptul că, acasă, copiii au alt nivel decât cei din şcoli. Dar din moment ce admitem că există o multitudine de programe şcolare, în funcţie de ţară şi sistem, de ce nu acceptăm că ne putem crea propria programă? Cine spune că nivelul celor de la şcoală este cel obligatoriu pentru toată lumea? De ce să îmi pese mie că eu ştiu mai puţine decât cei de la şcoală? Să fim serioşi, nici măcar nu este adevărat. Poate fata mea, care vorbeşte perfect limba română, nu ştie chichiţele gramaticale studiate la şcoală (aprofundare prea adâncă şi inutilă pentru asemenea vârste, după părerea mea). Ea ştie baza gramaticală. Dar, în schimb, cântă fantastic. O comparăm cu un copil de la şcoală, care rage ca un măgar, pentru că, poate, el are simţ muzical, dar nu i-a fost dezvoltat, educat, niciodată? Nu, de ce am face-o? Sau poate fata mea nu ştie franceză, dar vorbeşte româna, spaniola, engleza, plus japoneză la un nivel la care mulţi ar vrea să vorbească şi limba română! A plecat singură în Japonia, o lună întreagă şi s-a descurcat perfect. Are un nivel de maturitate şi pregătire academică mult peste cel al celor de vârsta ei, care merg la şcoală. Eu, la 18 ani, abia ieşită din liceu, nu aş fi fost în stare să fac asta”, mărturiseşte Sorina. mai departe aici 

 

Din aceeaşi serie:

„Educaţia nu poate fi realizată în absenşa libertăţii şi a respectului deplin pentru personalitatea fiecăruia”

Educaţia obligatorie nu înseamnă şcolarizare obligatorie

Viaţa ca o simulare

Alegerea viitorului pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?

Şcoala de acasă le surâde cititorilor

Mai are valoare şcoala românească? Şcoala de stat vs Homeschooling

De ce îmi învăţ copiii acasă