Sub păstorirea papei Bergolio, Vaticanul îl înlocuieşte pe Iisus cu migratorii şi cu ecologia- de PAUL GHITIU

Acest ultim papă a reuşit, prin cuvintele şi faptele sale, să stârnească consternare, derută, critici, revoltă atât în rândul clerului cât şi al laicatului catolic.

În acest sens, în 26 noiembrie 2017, cunoscutul ziarist italian Antonio Socci scria pe blogul său, în cadrul unei mai lungi analize:

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să semnalăm ceva ce nimeni nu a remarcat încă. Un eveniment de o importanţă enormă se produce în Biserică; acolo, în primul rând, şi nu în şcoli, Iisus Hristos este eclipsat, sau tras în spate.

Anunţul Întrupării lui Dumnezeu, anunţul mântuirii, a fost înlocuit , de cinci ani, de un soi de predicaţie socială sau socialistă, care se concentrează asupra migratorilor (eventual musulmani), ca şi de o predicaţie ecologică asupra încălzirii climei.

„Înlocuirea” este în primul rând cantitativă: insistenţa obsesivă cu care papa Bergolio propune în mod continuu migratorii (şi ecologia) în orice moment, în toate zilele, de Crăciun, de Adormirea Maicii Domnului şi de Paşti [înlocuieşte ceea ce altădată] – la predecesorii săi – era vestirea lui Hristos, a vieţii veşnice şi a doctrinei catolice.

Dar este de asemenea în curs o substituire conceptuală, pentru că săracul, în general, şi migratorul, în particular, (mai ales musulman) au devenit, cu Bergoglio, o categorie teologică şi l-au înlocuit progresiv pe Mântuitor.

Într-o zi, în 15 noiembrie 2015, Bergoglio a mers până la a spune că pentru a se mântui, nu e important ca „să te duci la mesă [liturghia catolică]”, ci să te ocupi de săraci „pentru că sărăcia este în centrul Evangheliei”.

Deci, acţiunea socială este mai importantă decât sacrificiul lui Hristos şi decât Euharistia: de aici rezultă că exemplele pe care trebuie să le urmăm sunt sindicalişti ca Landini sau Camusso şi nu Sfânta Tereza de Lisieux, care a trăit în izolare.

Cu câteva zile în urmă, Bergoglio  firma că în săraci se găseşte „forţa mântuitoare”, că ei „deschid drumul către cer, ei sunt paşaportul nostru pentru paradis” (cf. w2.vatican.va). Este vorba de alunecarea către Teologia eliberării, respinsă de către Biserică.

Dimpotrivă, Biserica a predicat mereu că „Hristos este unicul Mântuitor” (Ioan Paul al II-lea) şi că – după cum spunea Sfântul Petru – „Nu există altă mântuire; nu există un alt nume dat oamenilor de către Dumnezeu în care noi ne putem mântui” (Actes 4:12).

…..

Cel care a interpretat perfect vestirea creştină, era Sfântul Francisc de Assisi, care iubea săracii şi sărăcia, mult mai mult decât Bergoglio şi Carron, dar care, în iesle, pe care el însuşi a inventat-o, îl celebra şi adora pe Dumnezeul făcut om şi nu „săracii” sau migratorii.

Maica Tereza trăia ca Sfântul Francisc şi considera ca o ciumă teologia eliberării.

Deriva „umanitară”  sau socializantă este prezentă în Biserică din anii 1970. Cardinalul Giacomo Biffi vorbea despre ea astfel:

„Marele pericol al creştinismului vremurilor noastre este acela de a fi redus, puţin câte puţin, poate din cauza unei griji generoase de a fi de acord cu toată lumea, la un ansamblu de angajamente umanitare şi la exaltarea valorilor care sunt „comercializabile”, inclusiv pe pieţele mondene”

 

Extras din: http://benoit-et-moi.fr/2017/actualite/derives-bergogliennes.php